Ce înseamnă să fii mamă când propria fiică te uită: Poveste despre încredere, bani și trădare

— Mamă, te rog, nu mai insista! Nu înțelegi că avem nevoie de bani acum? Dacă nu ne ajuți, pierdem totul!
Vocea Anei răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată. Era seară târziu, iar eu stăteam pe marginea patului, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi adun gândurile. De câteva luni, Ana și soțul ei, Cătălin, se luptau cu ratele la bancă. Îi vedeam tot mai rar, iar când veneau, discuțiile se învârteau mereu în jurul banilor.

Am crescut-o singură pe Ana după ce tatăl ei a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții, am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie personală. Totul pentru ea. Să aibă o viață mai bună decât a mea. Să nu-i lipsească nimic. Și acum, când ar fi trebuit să mă bucur de liniște, mă simțeam mai singură ca niciodată.

— Elena, nu te mai gândi atât! Sunt copiii tăi, trebuie să-i ajuți! mi-a spus vecina mea, tanti Maria, într-o zi când m-a văzut abătută pe bancă în fața blocului.

Dar eu nu eram sigură. Simțeam că ceva nu e în regulă. Cătălin nu mi-a plăcut niciodată. Prea sigur pe el, prea grăbit să promită marea cu sarea. Ana părea fericită cu el, dar ochii ei erau mereu obosiți, iar zâmbetul forțat.

Într-o seară ploioasă de martie, Ana a venit la mine acasă. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă, te rog… Cătălin a pierdut banii la bursă. Ne-au rămas doar ratele și dacă nu plătim luna asta, banca ne ia apartamentul. Nu avem pe nimeni altcineva…

Am simțit cum mi se frânge inima. Am deschis dulapul vechi din dormitor și am scos plicul cu banii strânși o viață întreagă. 42.000 de lei. I-am dat totul fără să clipesc.

— Să nu spui nimănui că ți-am dat banii ăștia! m-a rugat Ana înainte să plece. Cătălin nu vrea să știe că am cerut ajutorul tău.

Au trecut săptămâni fără să primesc niciun semn de la ei. Îi sunam și nu răspundeau. Mergeam la apartamentul lor și nu-mi deschidea nimeni. Într-o zi am aflat de la o vecină că s-au mutat la București.

M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil. M-am simțit trădată, folosită, abandonată. Am început să mă îndoiesc de tot ce făcusem pentru Ana. Oare unde greșisem? Oare dragostea mea fusese prea sufocantă? Sau poate prea puțină?

Zilele treceau greu. Mâncam puțin, dormeam prost. Prietenele mele mă îndemnau să merg mai departe.

— Las-o, dragă! Copiii uită repede ce-ai făcut pentru ei! mi-a spus într-o zi tanti Maria.

Dar eu nu puteam să uit. În fiecare seară mă uitam la poza Anei de la absolvire și mă întrebam unde dispăruse fata aceea veselă care îmi promitea că va avea grijă de mine la bătrânețe.

Într-o duminică dimineață am primit un mesaj scurt: „Mamă, suntem bine. Nu ne mai căuta.”

Atunci am simțit că mi se rupe sufletul definitiv. Am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu sub norii grei de toamnă. M-am întrebat dacă toate sacrificiile mele au avut vreun rost.

Au trecut luni de atunci. Am început să ies mai des din casă, să merg la biserică, să vorbesc cu vecinele la piață. Dar rana din suflet nu s-a vindecat.

Într-o zi l-am întâlnit pe domnul Ilie, fost coleg de serviciu cu soțul meu.

— Elena, trebuie să mergi mai departe! Copiii fac greșeli, dar viața merge înainte.

L-am ascultat și am încercat să-l cred. Dar în fiecare seară, când sting lumina și rămân singură cu gândurile mele, mă întreb: ce înseamnă să fii mamă când propriul tău copil te uită? Unde se termină datoria și unde începe sacrificiul inutil?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că multe mame din România trec prin asta și tac din rușine sau din speranța că lucrurile se vor îndrepta. Dar eu nu mai pot tăcea.

M-am hotărât să scriu aceste rânduri pentru toate femeile care au dat totul pentru copiii lor și au rămas cu mâinile goale și sufletul gol.

Poate că într-o zi Ana va citi aceste rânduri și își va aminti cine sunt eu cu adevărat.

Dar până atunci, mă întreb: oare dragostea de mamă are limite? Sau suntem condamnate să iertăm și să sperăm la nesfârșit?