Cina pe care am uitat-o: Povestea unei mame între sacrificiu și uitare

— Maria, iar ai uitat să iei pâine! Vocea lui Vlad, băiatul meu cel mare, răsună din bucătărie cu o nerăbdare pe care o cunosc prea bine. Îmi arunc umbrela udă pe cuier și încerc să-mi trag sufletul. Mâinile îmi tremură de frig și oboseală, iar inima mi-e grea ca plumbul.

— Mamă, ne e foame… De ce nu vii niciodată la timp? Ada, mezina, mă privește cu ochii mari și umezi, strângând la piept un ursuleț jerpelit. Mă simt mică, vinovată, ca și cum aș fi lipsit de la propria-mi viață.

Nu mai știu când am început să uit zilele. Poate când am luat al doilea job la croitorie, poate când facturile au început să se adune în cutia poștală ca niște amenințări mute. Poate când soțul meu, Doru, a plecat „doar pentru câteva luni” în Italia și nu s-a mai întors niciodată.

— Vlad, pune masa, te rog! Încerc să-mi ascund vocea tremurată. — Ada, vino să mă ajuți cu salata.

Îi privesc cum se mișcă prin bucătăria mică, cu pereții cojiți și miros de supă ieftină. Vlad are 14 ani și deja poartă pe umeri mai mult decât ar trebui. Ada are 7 ani și încă mai crede că tata o să vină acasă de Crăciun. Eu… eu sunt doar o umbră între ei.

În timp ce tai roșii veștejite, Vlad izbucnește:

— Toți colegii mei au telefoane noi! La noi nici mâncare nu e destulă! De ce trebuie să fim mereu noi cei care n-au nimic?

Îmi mușc buza până la sânge. Nu pot să-i spun adevărul: că am plâns în baie azi-dimineață când am văzut portofelul gol; că am refuzat să-mi cumpăr medicamente ca să le pot lua lor lapte; că mă simt un eșec ca mamă.

— Vlad, știi că fac tot ce pot… răspund încet.

— Nu-i destul! Ada începe să plângă încet, iar Vlad trântește farfuria pe masă.

— Dacă tata ar fi aici…

Mă dor cuvintele lui ca niște cuțite. Doru nu mai sună decât rar, promite mereu că „va trimite bani”, dar nu trimite niciodată destul. Uneori cred că are altă familie acolo, alte griji, altă viață.

Cina se desfășoară în tăcere. Fiecare mestecă încet, fără chef. Îmi amintesc cum era odată: râdeam toți trei la masă, inventam povești despre oameni care trăiesc pe nori sau despre pisici care vorbesc. Acum suntem doar trei străini adunați în jurul unei mese goale.

După cină, Ada se lipește de mine:

— Mamă, tu mă mai iubești?

Îi mângâi părul moale și simt lacrimile cum îmi ard obrajii.

— Te iubesc mai mult decât orice pe lume.

Dar nu pot să-i spun cât de greu mi-e. Cât de mult mă apasă singurătatea și vinovăția. Cât de des mă întreb dacă n-ar fi fost mai bine să-i las pe amândoi la mama mea, la țară, unde măcar ar fi avut ce mânca.

În noaptea aceea nu dorm. Mă gândesc la toate zilele pe care le-am uitat: ziua în care Vlad a luat premiul II la școală și eu n-am putut ajunge pentru că aveam schimbul doi; ziua în care Ada a făcut febră mare și eu am alergat disperată după bani de medicamente; ziua în care Doru a plecat fără să se uite înapoi.

Dimineața mă găsește cu ochii umflați și sufletul gol. La serviciu, colegele râd de glumele șefului și povestesc despre vacanțe la mare. Eu cos tivuri la pantaloni second-hand și număr banii pentru pâine.

Seara, când ajung acasă, găsesc un bilet pe masă:

„Mamă, am plecat la Andrei să fac temele. Ada e la vecina. Nu ne aștepta.”

Mă prăbușesc pe scaun și simt cum totul se destramă. Am muncit atât de mult să le ofer totul și totuși îi pierd încet-încet. Nu știu dacă sacrificiul meu valorează ceva sau dacă doar îi împing mai departe de mine.

Într-o duminică, mama vine în vizită. Miroase a busuioc și a pâine caldă.

— Maria, copiii tăi au nevoie de tine, nu doar de mâncare sau haine.

O privesc neputincioasă:

— Și cum să le dau ce au nevoie când eu nu mai am nimic?

Mama îmi ia mâinile în ale ei:

— Ai inima ta. Nu uita să fii mamă înainte de toate.

Seara aceea gătesc împreună cu Ada clătite cu gem. Vlad râde pentru prima dată după mult timp. Ne uităm la un film vechi și ne ținem în brațe ca odinioară.

Dar știu că ziua de mâine va aduce din nou griji, facturi neplătite și absențe dureroase. Știu că nu pot schimba trecutul și nici nu pot promite un viitor fără lipsuri.

Mă întreb adesea: oare copiii mei vor înțelege vreodată cât am luptat pentru ei? Sau vor ține minte doar zilele pe care le-am uitat împreună?

Poate că sacrificiul nu e niciodată destul… Dar cât valorează dragostea unei mame atunci când viața te obligă să alegi între prezență și supraviețuire?