Cinci ani de tăcere: Povestea mea după trădarea lui Vlad

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce fetița noastră, Ilinca, dormea în camera alăturată. El stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în podea, incapabil să-mi răspundă. Tăcerea lui mă sfâșia mai tare decât orice cuvânt rostit vreodată.

Cinci ani au trecut de când am descoperit mesajele acelea. Cinci ani de când lumea mea s-a prăbușit într-o clipă, când am citit pe ecranul telefonului lui Vlad cuvinte care nu-mi erau adresate mie. Erau pentru ea — o femeie pe care nu o cunoscusem niciodată, dar care mi-a furat liniștea. Îmi amintesc cum mi s-au înmuiat genunchii, cum am simțit că nu mai pot respira. Am vrut să urlu, dar am tăcut. Pentru Ilinca. Pentru că nu știam ce altceva să fac.

În primele luni după ce am aflat, am trăit ca o umbră. Mergeam la serviciu, găteam, făceam curat, dar totul era mecanic. Mama mă tot întreba ce am, iar eu îi spuneam mereu că sunt doar obosită. Nu puteam să-i spun adevărul. Tata ar fi făcut scandal, ar fi venit la noi acasă și l-ar fi dat afară pe Vlad. Dar eu nu eram pregătită să renunț la familia mea. Nu atunci.

Vlad a încercat să repare lucrurile. Mi-a adus flori, mi-a scris bilețele, a venit mai devreme acasă. Dar între noi era un zid de gheață. Într-o seară, când Ilinca era la bunici, am încercat să vorbim.

— De ce ai făcut asta? l-am întrebat cu voce stinsă.
— Nu știu… Am fost prost. M-am simțit singur, tu erai mereu ocupată cu Ilinca și cu munca…

Am simțit cum mă sufoc de furie.
— Deci e vina mea? Pentru că am avut grijă de copilul nostru?
— Nu! Nu asta am vrut să spun… Pur și simplu… m-am pierdut pe mine.

A plâns atunci. Prima dată l-am văzut plângând. Dar lacrimile lui nu au șters nimic din durerea mea.

Au trecut anii și rana nu s-a vindecat. Oamenii din jur ne vedeau ca pe o familie normală: ieșeam la grătar cu prietenii, mergeam la serbările Ilincăi, făceam poze de Crăciun lângă brad. Dar în fiecare noapte, când stingea lumina, mă întrebam dacă nu cumva încă vorbește cu ea. Dacă nu cumva regretă că a rămas cu mine.

Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Mă uitam în oglindă și vedeam doar cearcăne și riduri fine apărute prea devreme. Prietena mea cea mai bună, Simona, m-a tras deoparte într-o zi:

— Tu nu mai ești tu, Ana. Unde e fata aia veselă care râdea din orice?

Am izbucnit în plâns în brațele ei.
— Nu știu… Parcă nu mai știu cine sunt fără durerea asta.

Simona m-a sfătuit să merg la terapie. Mi-a fost rușine la început — ce-o să zică lumea dacă află? Dar într-o zi m-am dus. Psiholoaga, doamna Rusu, m-a ascultat fără să mă judece.

— Ana, ai dreptul să fii furioasă. Ai dreptul să suferi. Dar ai și dreptul să alegi ce faci mai departe cu viața ta.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte mult timp. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de a pleca și teama de a rămâne singură.

Conflictele cu Vlad au continuat. Orice discuție banală despre facturi sau cine duce gunoiul se transforma într-o ceartă mocnită.
— Niciodată nu faci nimic bine! îi reproșam eu.
— Orice aș face, tot nu e destul pentru tine! îmi răspundea el.

Ilinca simțea tensiunea dintre noi. Într-o seară a venit la mine în pat și m-a întrebat:
— Mami, tu și tati vă mai iubiți?

Am simțit un nod în gât.
— Da, puiule… Doar că uneori oamenii mari se supără unul pe altul.

Dar adevărul era că nu știam dacă îl mai iubesc sau doar mă agăț de amintirea unei iubiri care nu mai există.

Familia mea a început să observe schimbarea. Mama a venit într-o zi la mine acasă și m-a găsit plângând în bucătărie.
— Ana, nu poți trăi așa toată viața. Dacă nu poți ierta, pleacă! Ești tânără, ai tot viitorul înainte!

Dar cum să plec? Cum să-i spun Ilincăi că părinții ei nu vor mai fi împreună? Cum să mă descurc singură cu un copil?

Într-o noapte am visat că fug din casă cu Ilinca de mână și alergăm prin ploaie spre o gară pustie. M-am trezit transpirată și speriată. Poate era un semn că trebuie să fac o schimbare.

Într-o zi de primăvară, după ce Ilinca a plecat la școală și Vlad la serviciu, am stat singură la masă cu o ceașcă de cafea rece în față. Am deschis jurnalul și am scris: „Azi aleg pentru mine.” Nu știam exact ce înseamnă asta, dar era un început.

Am început să ies mai des cu Simona, să merg la film sau la teatru. Am început să citesc din nou romane care-mi plăceau când eram adolescentă. Încet-încet, am simțit că revin la viață.

Vlad a observat schimbarea și a încercat din nou să se apropie de mine.
— Ana… Poate ar trebui să mergem împreună la terapie. Să încercăm să ne regăsim…

Nu i-am răspuns atunci. Aveam nevoie de timp ca să-mi dau seama dacă vreau să-l iert sau dacă vreau doar să scap de povara trecutului.

Astăzi încă nu știu ce voi face mai departe. Poate voi rămâne cu Vlad și vom construi ceva nou din ruinele vechii noastre iubiri. Poate voi avea curajul să plec și să-mi refac viața singură sau cu altcineva.

Dar știu sigur un lucru: merit să fiu fericită. Merit să fiu iubită sincer sau deloc.

Oare câte femei trăiesc ca mine? Oare câte dintre noi aleg tăcerea din frică? Voi ce ați face în locul meu?