Cinci ani mai târziu: Umbra unei mame

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu sentimentul că am fugit de tot ce era mai important!
Vocea mea răsuna spartă în bucătăria luminată slab, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamuri. Mama, cu părul ei cărunt și ochii obosiți, mă privea fără să spună nimic. Pe hol, tata își aprindea o țigară, încercând să-și ascundă nervozitatea.

Aveam douăzeci și doi de ani când am rămas însărcinată cu David. Eram studentă la Litere, visam să ajung scriitoare, să văd lumea, să nu mă las prinsă în rutina unui orășel de provincie ca Piteștiul. Când am aflat că sunt însărcinată, lumea mea s-a prăbușit. Bogdan, tatăl copilului, a dispărut rapid din peisaj, iar părinții mei au preluat controlul. „Nu-ți face griji, Alexandra, noi avem grijă de el. Tu trebuie să-ți vezi de facultate!”

Am acceptat oferta lor fără să clipesc. Am plecat la București, la cămin, și am început să trăiesc viața pe care mi-o dorisem. Îi vizitam pe ai mei și pe David doar în weekenduri sau când mă apuca dorul. Îl vedeam crescând din poze trimise pe WhatsApp sau din poveștile mamei: „A zis primul cuvânt!”, „A făcut primii pași!”. Eu eram mereu pe fugă, mereu cu gândul la examene, la prieteni, la serile lungi din Centrul Vechi.

Dar timpul a trecut repede. David a împlinit cinci ani și eu încă nu știam cum îi place să doarmă sau ce culoare preferată are. Într-o seară de noiembrie, am primit un telefon care mi-a schimbat viața: „Alexandra, vino repede acasă! David a fost lovit de o mașină!”

Am alergat la spital cu inima cât un purice. Pe holul alb și rece, mama plângea în hohote, iar tata încerca să o liniștească. L-am văzut pe David întins pe un pat, cu fața palidă și ochii închiși. Am simțit cum tot aerul din plămâni mi se scurge. „Doamna Popescu?”, m-a întrebat o asistentă. „Sunteți mama lui David?” Am dat din cap, rușinată că nu meritam titlul acesta.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. M-am mutat acasă și am stat lângă el zi și noapte. L-am ținut de mână când s-a trezit din comă și mi-a spus cu voce stinsă: „Mami… ai venit?” Atunci am plâns pentru prima dată după mult timp. Am realizat cât de mult îl iubeam și cât de mult pierdusem.

Mama nu a spus nimic, dar privirea ei era plină de reproșuri tăcute. Într-o seară, după ce David adormise, am avut o discuție care mi-a sfâșiat sufletul.

— Alexandra, știi cât a suferit copilul fără tine? Mereu întreba când vii acasă. Mereu îi spuneam că ești ocupată cu școala… Dar el voia doar să-l ții în brațe.

— Știu… Știu că am greșit… Dar nu știam cum să fiu mamă! Am fugit pentru că mi-a fost frică!

— Și nouă ne-a fost frică! Dar nu ne-am ascuns după scuze.

Am simțit cum fiecare cuvânt al mamei mă lovea ca un pumn în stomac. Tata a intervenit:

— E timpul să-ți asumi responsabilitatea, Alexandra. Nu poți fugi toată viața.

În acea noapte am stat lângă patul lui David și i-am mângâiat părul. Mi-am promis că nu voi mai fugi niciodată.

Recuperarea lui David a fost lentă și dureroasă. Am renunțat la facultate pentru un an ca să fiu lângă el. Am învățat să-i citesc povești înainte de culcare, să-i fac clătite dimineața și să-i alin coșmarurile. La început mă privea cu neîncredere, dar încet-încet s-a apropiat de mine.

Prietenii mei din București au început să mă evite. „Ai devenit ca maică-ta”, mi-a spus într-o zi Roxana la telefon. „Ți-ai ratat viața.” Am închis fără să răspund. Nu mai conta ce credeau ceilalți.

Într-o zi, David m-a întrebat:

— Mami, tu o să mai pleci?

— Nu, puiule… Nu te mai las niciodată singur.

Au trecut luni până când am simțit că sunt cu adevărat mama lui. Am început să scriu din nou — despre el, despre noi, despre regretele mele. Poveștile mele nu mai erau despre visuri mărețe sau iubiri pierdute, ci despre dragostea simplă și grea dintre o mamă și copilul ei.

Mama s-a înmuiat treptat. Într-o dimineață mi-a adus cafeaua la pat și mi-a spus:

— Ești mai puternică decât crezi.

Tata m-a bătut pe umăr și mi-a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

David a început să râdă din nou și să mă strige „mami” fără teamă.

Acum, cinci ani mai târziu după acel accident, încă mă întreb dacă pot vreodată repara tot ce am stricat. Dar știu că nu voi mai fugi niciodată.

Oare câte mame ca mine trăiesc cu teama că nu sunt suficiente? Oare cât de mult putem ierta — pe ceilalți și pe noi înșine?