Cincișprezece minute care au schimbat totul

— Nora, te rog, ai grijă de Ethan doar două ore. Trebuie să ajung la farmacie și la piață, nu mă descurc cu el după mine, mi-a spus Ellie, fiica mea, cu ochii obosiți și vocea tremurată.

Am privit-o cu drag, dar și cu o urmă de iritare. De când s-a născut copilul, parcă nu mai eram bună de nimic. Totul trebuia să fie steril, programat, controlat. Pe vremea mea, copiii creșteau printre găini și noroi, nu se întâmpla nimic dacă îi lăsai cinci minute singuri. Dar Ellie era altfel. O mamă tânără, anxioasă, mereu cu ochii pe ceas și pe telefon.

— Stai liniștită, du-te! Îl țin eu în brațe, îi cânt un cântecel, nici nu o să simtă că ai lipsit, am încercat să o liniștesc.

A plecat grăbită, iar eu am rămas cu Ethan. Un ghemotoc de om, cu obrajii roz și pumnii strânși. L-am pus în pătuț și am început să strâng prin casă. După zece minute, mi-am dat seama că nu mai am pâine și lapte. M-am uitat la ceas: era ora 11:30. Magazinul din colț era deschis până la 12:00.

— Mă duc repede, mă întorc înainte să observe cineva! Ce se poate întâmpla în cincisprezece minute? Am ieșit pe ușă cu inima ușor strânsă, dar convinsă că fac ce trebuie.

Pe drum, mă gândeam la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru familie. Cum am crescut-o singură pe Ellie după ce tatăl ei ne-a părăsit. Cum am muncit douăzeci de ani la croitorie ca să nu-i lipsească nimic. Acum, când a venit vremea să fiu bunică, simțeam că nu mai am loc în viața ei.

La magazin era coadă. O bătrână se certa cu vânzătoarea că laptele e prea scump. Am început să mă agit. Ceasul ticăia în mintea mea ca o bombă cu ceas. Am plătit grăbită și am alergat spre casă.

Când am intrat pe ușă, Ethan dormea liniștit. Am oftat ușurată. Nimeni nu avea să afle nimic. Dar când Ellie s-a întors, a găsit bonul de la magazin pe masă.

— Ai ieșit din casă? L-ai lăsat singur? a întrebat ea cu vocea stinsă, dar plină de furie.

— Doar cincisprezece minute! Era în pătuț, nu s-a întâmplat nimic!

— Nu contează! Nu ai voie să faci așa ceva! Dacă pățește ceva? Dacă se sufocă? Dacă ia foc casa?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Niciodată nu m-am simțit atât de mică în fața copilului meu. Am încercat să mă apăr:

— Pe vremea mea…

— Nu mai trăim pe vremea ta! Acum avem alte reguli! Nu pot să cred că ai făcut asta!

A luat copilul în brațe și a plecat fără să mai spună un cuvânt. În zilele următoare nu mi-a răspuns la telefon. M-am simțit ca o străină în propria familie. Vecina mea, tanti Viorica, m-a văzut plângând pe bancă în fața blocului.

— Ce-ai pățit, Noro?

— Am greșit… Am vrut doar să ajut, dar am stricat totul.

— Las’ că trece… Copiii ăștia tineri cred că le știu pe toate. Și eu am pățit la fel cu fata mea.

Dar nu era la fel. Ellie era singura mea familie. În fiecare zi mă uitam la pozele cu Ethan și mă întrebam dacă o să-l mai văd vreodată.

După o săptămână, Ellie a venit la mine. Avea ochii umflați de plâns.

— Mamă… Nu pot fără tine. Dar trebuie să înțelegi că pentru mine fiecare minut contează când e vorba de el.

Am izbucnit amândouă în plâns. Ne-am îmbrățișat strâns, ca atunci când era mică și îi era frică de tunete.

— Iartă-mă… Am vrut doar să fiu de folos…

— Știu… Dar te rog, data viitoare spune-mi tot ce faci. Nu pot fără tine, dar nici fără liniște nu pot trăi.

De atunci, am învățat să comunicăm altfel. Să ne spunem temerile și limitele. Să ne iertăm greșelile și să mergem mai departe împreună.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o greșeală? Poate dragostea să repare tot ce stricăm din neatenție sau orgoliu? Voi ce credeți?