Ciorba de perișoare și rugăciunea din bucătărie

— Nu vreau ciorbă! Nu-mi place! Vlad aruncă lingura pe masă, iar zgomotul metalului pe faianță îmi răsună în suflet ca o palmă. Mă uit la el, la ochii lui mari și încăpățânați, la buzele strânse într-o grimasă de copil răsfățat. Mă simt neputincioasă. E deja a treia seară la rând când refuză mâncarea. Soțul meu, Radu, oftează din capătul mesei, dar nu spune nimic. Tensiunea plutește în aer ca aburul de deasupra oalei cu ciorbă de perișoare.

— Vlad, măcar încearcă. Am pus morcovul tău preferat, îi spun încet, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Nu vreau! De ce nu faci paste ca la grădiniță? Acolo îmi plac!

Mă ridic de la masă și mă duc în bucătărie, cu ochii în lacrimi. Îmi sprijin fruntea de dulap și mă rog în gând: „Doamne, dă-mi răbdare. Ajută-mă să nu cedez.”

Nu e prima dată când mă simt învinsă de o farfurie neatinsă. De când Vlad a început să fie mofturos la mâncare, fiecare zi e o luptă. Îmi amintesc cum mama mea gătea pentru noi fără să întrebe ce vrem — mâncam ce era pe masă sau nimic. Dar vremurile s-au schimbat, copiii au alte pretenții, iar eu mă simt prinsă între dorința de a-l vedea sănătos și nevoia de a-i face pe plac.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, înaintea tuturor. Aprind lumina slabă din bucătărie și mă așez la masă cu o cafea aburindă. În liniștea aceea, mă rog. Nu pentru rețete noi sau inspirație culinară, ci pentru liniște în suflet și răbdare. „Doamne, ajută-mă să găsesc o cale spre inima copilului meu.”

Într-o zi, după încă o seară ratată cu supă de pui refuzată, Radu m-a găsit plângând în baie.

— Nu te mai chinui atât, Irina. Lasă-l să mănânce ce vrea.

— Și dacă ajunge să mănânce doar chipsuri și dulciuri? Am citit că e periculos… Nu vreau să fiu o mamă rea.

Radu a oftat din nou. — Poate ar trebui să-l implici pe el. Să gătiți împreună.

Ideea mi s-a părut absurdă la început. Vlad nu avea răbdare nici să-și lege șireturile, darămite să curețe morcovi sau să frământe aluat. Totuși, într-o sâmbătă dimineață, am încercat.

— Vlad, vrei să facem împreună clătite?

S-a uitat la mine suspicios, dar ochii i s-au luminat când i-am pus făina în palmă.

— Pot să sparg eu oul?

— Sigur că da.

A spart oul cu atâta forță încât jumătate din coajă a ajuns în bol. Am râs amândoi pentru prima dată după mult timp. Apoi am făcut clătite împreună și le-a mâncat cu poftă.

Din ziua aceea am început să-l implic tot mai mult. La început doar la deserturi — prăjituri simple, biscuiți cu gem — apoi la feluri principale. Ciorba de perișoare a devenit un ritual: el rupea pâinea pentru perișoare, eu tocam legumele. În timp ce lucram împreună, îi povesteam despre copilăria mea, despre cum bunica făcea ciorbă la foc mic și se ruga mereu înainte de masă.

— Tu te rogi vreodată? m-a întrebat într-o zi Vlad.

— Da, mă rog mereu pentru tine.

A tăcut o clipă, apoi a spus încet:

— Poate ar trebui să mă rog și eu să-mi placă ciorba ta.

Am zâmbit printre lacrimi.

Nu toate zilele au fost ușoare. Au fost seri când totul a mers prost: perișoarele s-au destrămat în supă, Vlad a făcut mofturi la legume noi, Radu s-a enervat că nu avem nimic „normal” de mâncare. Dar încet-încet am învățat să nu mai văd mesele ca pe un câmp de luptă.

Într-o seară ploioasă de toamnă, după ce am terminat de gătit împreună o supă cremă de dovleac (pe care Vlad a acceptat-o doar pentru că a pus el crutoanele), am simțit o liniște nouă în casă. Ne-am adunat toți trei la masă și am spus o rugăciune scurtă:

— Doamne, mulțumim pentru mâncarea asta și pentru că suntem împreună.

Vlad a gustat supa și a zâmbit:

— Nu e chiar așa rea…

Am râs cu toții. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu mai sunt singură în bucătărie.

Acum știu că nu există rețetă perfectă pentru fericire sau pentru mesele fără conflicte. Dar credința și rugăciunea mi-au dat puterea să nu renunț și să văd frumusețea în micile victorii: un zâmbet la masă, o lingură de ciorbă acceptată fără proteste.

Mă întreb adesea: Oare câte alte mame se simt neputincioase în fața unei farfurii goale? Și dacă am vorbi mai des despre aceste lupte mici, n-ar fi oare mai ușor să găsim pacea împreună?