Colțul Dulce al Dorului: Povestea Mariei, o bunică din inima Bărăganului

— Nu-i dai, mamă, atâtea dulciuri, că iar o doare burta! — vocea lui Sorin răsună tăios prin bucătăria mică, plină de aburii cozonacilor proaspăt scoși din cuptor. Mâinile îmi tremură pe tava fierbinte, iar Ancuța, cu ochii ei mari și pofticioși, se uită când la mine, când la tatăl ei.

— Lasă, tată, că doar e sărbătoare… — încerc eu să îndulcesc atmosfera, dar Sorin mă privește cu acea răceală pe care n-am mai văzut-o la el de când era copil.

— Nu înțelegi că nu vreau să-i dai? — ridică tonul, iar nora mea, Irina, se preface că nu aude și se retrage în camera de lângă.

Mă simt mică, de parcă toată munca mea de-o viață — toate zilele în care am crescut trei copii singură după ce Ion al meu a murit — nu mai valorează nimic. Am crescut copii cu mămăligă și lapte de capră, i-am ținut curați și sătui chiar și când nu aveam decât o bucată de pâine uscată. Și-acum, pentru niște prăjituri făcute cu mâinile mele, mă simt ca un intrus în propria casă.

Ancuța vine la mine tiptil și-mi șoptește:

— Buni, pot să iau un colț de cozonac?

Îi zâmbesc trist și-i rup o bucățică mică, ascunsă în șorț. O mângâi pe păr și-i spun:

— Să nu spui la nimeni, iubita mea. E secretul nostru.

Dar copiii nu știu să păstreze secrete. Seara, când Sorin găsește firimiturile pe masa din camera mică, izbucnește:

— Ți-am spus clar! Dacă nu poți respecta ce spun eu despre copilul meu, mai bine nu mai vii!

Mă uit la el ca la un străin. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Îmi aduc aminte cum îl țineam în brațe când era bolnav, cum îi făceam ceai cu miere și-l vegheam nopți întregi. Acum mă gonește pentru că am dat o bucățică de cozonac nepoatei mele.

A doua zi dimineață plec acasă cu sufletul greu. Îmi strâng basmaua pe cap și mă uit lung la casa lor din oraș. Nu mă sună nimeni zile întregi. Nici Irina, nici Sorin. Ancuța nu mai vine la țară în vacanță. Îmi lipsește râsul ei cristalin prin curte, mirosul de fân proaspăt și joaca printre găini.

Încerc să-mi ocup timpul cu treburile gospodăriei: dau la găini, mulg vaca, sap în grădină. Dar liniștea e apăsătoare. Vecina Ileana mă întreabă într-o zi:

— Ce-ai pățit, Marie? Nu te mai văd cu nepoata pe uliță…

Îi spun că e ocupată cu școala. Nu pot să recunosc că am pierdut-o din cauza unei prăjituri.

Trec lunile. De Crăciun le trimit un pachet cu cozonac și nuci. Nu primesc niciun semn. În Ajun stau singură la masă și mă uit la poza Ancuței prinsă cu magnet pe frigider. Îmi amintesc cum îmi spunea „buni” și mă strângea în brațe.

Într-o zi primesc un telefon scurt de la Irina:

— Maria, te rog să nu mai trimiți dulciuri. Ancuța are intoleranță la zahăr și doctorul i-a interzis orice desert.

Rămân cu receptorul în mână, fără glas. N-am știut nimic despre boala ei. Nimeni nu mi-a spus. Mă simt vinovată și furioasă în același timp: de ce nu mi-au spus? De ce nu au avut încredere în mine?

Încep să mă gândesc la toate momentele în care poate am greșit: poate am fost prea insistentă cu tradițiile mele, poate am judecat prea aspru felul lor modern de a crește copilul. Poate n-am știut să ascult destul.

Într-o duminică merg la biserică și mă rog pentru iertare. Preotul vorbește despre răbdare și împăcare. Dar cum să te împaci când nu ți se dă nicio șansă?

Îl întâlnesc pe Sorin la cimitir, la mormântul lui Ion. Se uită la mine fugar.

— Mamă… — începe el stins — Nu vreau să ne certăm… Dar trebuie să respecți regulile noastre.

— Sorine, eu doar am vrut să-i fac o bucurie fetei… N-am știut că e bolnavă.

— Știu… Dar e greu pentru noi toți.

Ne privim tăcuți peste crucile albe. Îmi vine să-l iau în brațe ca pe vremuri, dar între noi e un zid invizibil.

Anii trec. Ancuța crește fără mine. O văd doar din poze postate pe Facebook de Irina: la serbare, la mare, cu bicicleta prin parc. Mă doare fiecare imagine ca o rană veche care nu se mai vindecă.

Uneori primesc câte un mesaj scurt: „La mulți ani, buni!” sau „Sărut-mâna!” Dar nu e același lucru ca atunci când îi simțeam mânuțele mici în ale mele.

M-am întrebat de sute de ori: dacă aș fi fost mai atentă? Dacă aș fi întrebat mai mult? Dacă n-aș fi pus tradițiile mele mai presus de dorințele lor? Sau poate unele răni sunt inevitabile atunci când generațiile se ciocnesc?

Acum stau pe prispă și privesc apusul peste câmpurile galbene de grâu. Inima mi-e plină de dor și regrete.

Oare câte familii se destramă din pricina unor lucruri mici? Oare chiar putem repara ce s-a rupt sau trebuie doar să învățăm să trăim cu lipsa? Voi ce ați fi făcut în locul meu?