Copilul de pe Prispă: Povestea unei Alegeri Imposibile

— Nu deschide ușa, Ilinca! E trecut de miezul nopții, cine știe cine umblă pe stradă la ora asta! vocea tatălui meu răsună din dormitor, plină de oboseală și teamă. Dar bătaia insistentă, aproape disperată, nu se oprea. M-am ridicat din pat, cu inima bătându-mi nebunește în piept, și am tras perdeaua la o parte. Pe prispă, în lumina slabă a felinarului, am zărit un coșuleț. M-am apropiat tremurând și am văzut un bebeluș învelit într-o păturică roz, cu obrajii roșii de frig. Lângă el, o hârtie mototolită, scrisă cu pixul: „Nu am avut altă soluție. Vă rog, salvați-o. O cheamă Maria.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am strigat după mama, care a venit alergând, cu ochii măriți de groază. — Doamne ferește! Cine ar putea să lase un copil așa? a șoptit ea, luând fetița în brațe. Plângea încet, ca și cum ar fi știut că lumea ei tocmai se prăbușise.

Tata a sunat la poliție. În timp ce așteptam să vină echipajul, mama nu se dezlipea de copil. — E atât de mică… Nici nu are dințișori. Cum să o lași singură în noapte? Oare ce mamă ar putea face asta? Dar eu știam că nu e atât de simplu. În România, sărăcia și disperarea împing oamenii la gesturi la care nu s-ar fi gândit niciodată.

Polițiștii au venit și au luat notițe. — O să încercăm să-i găsim familia, ne-au spus sec. Dar știm cu toții că astfel de cazuri rămân adesea nerezolvate. Copiii ajung în centre de plasament, iar părinții dispar fără urmă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la Maria, la mama ei care probabil plângea undeva, ascunsă de lume. Ce povară trebuie să fi purtat pe umeri? Ce fel de viață o fi avut? Am început să mă întreb dacă nu cumva și noi am fi făcut la fel în locul ei.

A doua zi, satul vuia de zvonuri. Vecina noastră, tanti Viorica, a venit să vadă copilul. — Săraca de ea… Am auzit că mama ei era bătută de bărbat și trăiau într-o casă dărăpănată la marginea pădurii. Poate că a vrut să-i dea o șansă mai bună.

Mama s-a atașat imediat de Maria. O ținea în brațe ore întregi, îi cânta încet și îi schimba scutecele cu o grijă pe care n-o mai văzusem la ea de ani buni. Tata însă era altfel. — Nu suntem pregătiți pentru așa ceva! Avem destule griji cu Ilinca și cu ratele la bancă! Nu putem salva toți copiii nimănui!

Au urmat zile tensionate. Mama plângea pe ascuns, tata ridica tonul tot mai des. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: una a speranței și una a fricii. Într-o seară, când tata a venit acasă mai devreme decât de obicei, i-a găsit pe mama și pe Maria dormind împreună pe canapea. S-a uitat lung la ele, apoi s-a întors spre mine:

— Ilinca, tu ce crezi că ar trebui să facem?

Am simțit că mi se pune un nod în gât. — Nu știu… Dar cred că dacă mama ei a lăsat-o aici, a făcut-o din dragoste, nu din nepăsare.

În zilele următoare am început să caut informații despre adopție. Am aflat cât de greu e să devii părinte adoptiv în România: birocrație fără sfârșit, anchete sociale umilitoare, dosare care zac ani întregi prin sertare. Mama era tot mai hotărâtă să lupte pentru Maria.

— Nu pot s-o las să ajungă într-un centru! Acolo copiii se pierd, nimeni nu-i iubește cu adevărat!

Tata însă era tot mai distant. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon:

— Nu știu cât mai pot rezista… Simt că pierd controlul asupra familiei mele.

Într-o zi, poliția ne-a anunțat că au găsit-o pe mama biologică a Mariei: o tânără pe nume Roxana, abia trecută de 20 de ani, care locuia într-un bordei improvizat împreună cu un bărbat violent. Roxana a venit la noi acasă să-și vadă copilul.

— N-am avut altă soluție… Nu voiam să-i fac rău… Dar nu mai puteam suporta bătăile și foamea… Poate voi puteți să-i dați ce eu n-am putut…

Mama a îmbrățișat-o pe Roxana și am plâns toate trei. Tata stătea într-un colț, cu privirea pierdută.

După multe discuții și vizite ale asistenților sociali, ni s-a permis să devenim familie de plasament pentru Maria. Viața noastră s-a schimbat radical: certuri mai dese între părinți, lipsa banilor devenea tot mai apăsătoare, dar dragostea pentru Maria creștea cu fiecare zi.

Au trecut luni de zile până când tata a început să o accepte cu adevărat pe Maria. Într-o seară l-am văzut cum îi citea o poveste înainte de culcare și i-am surprins un zâmbet sincer.

Astăzi, Maria e parte din familia noastră. Roxana vine uneori s-o vadă; e încă rănită de viață, dar încearcă să-și refacă existența. Tata s-a schimbat: e mai blând și mai atent cu toți.

Mă întreb adesea: oare câte mame ca Roxana sunt nevoite să-și abandoneze copiii din cauza violenței sau a sărăciei? Ce putem face noi ca societate pentru ca niciun copil să nu mai fie lăsat pe o prispă rece?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar dacă dragostea poate salva măcar un suflet mic ca Maria, nu merită să încercăm?