Crostata în frigider: Când familia îți închide ușa în față

— Ce vrei, Irina? Vocea mamei răsună din spatele ușii, tăioasă, ca un cuțit care taie aerul rece al dimineții. Mâinile îmi tremură pe farfuria cu crostata aburindă, făcută cu grijă după rețeta bunicii. M-am întors acasă după doi ani de absență, cu speranța că dulceața prăjiturii va topi gheața dintre noi. Dar ușa rămâne întredeschisă, iar privirea mamei e la fel de rece ca frigiderul în care, mai târziu, va ajunge desertul meu.

— Am făcut crostata asta pentru voi… poate stăm la o cafea, vorbim… încerc să zâmbesc, dar vocea mi se frânge. Tata nici nu se ridică din fotoliu. Îl văd doar din profil, cu ochii în televizor și mâinile strânse pe telecomandă.

— Nu e momentul, Irina. Avem destule pe cap. Mama îmi ia farfuria fără să mă privească și dispare în bucătărie. Rămân în hol, cu palmele goale și sufletul golit de orice speranță.

M-am mutat la București după ce am terminat facultatea la Iași. Am vrut să scap de atmosfera apăsătoare din casa părinților mei, de certurile lor interminabile și de reproșurile care pluteau mereu între noi ca un nor toxic. Am crezut că distanța va vindeca rănile. Dar dorul de acasă m-a urmărit peste tot: în garsoniera mică din Militari, în serile când mă întorceam obosită de la muncă și nu aveam cui să spun „Noapte bună”.

Într-o duminică ploioasă, am decis să mă întorc. Să încerc să repar ceva. Să le arăt că m-am schimbat, că pot fi fiica pe care și-au dorit-o. Am stat toată noaptea să frământ aluatul, să aleg cele mai bune fructe din piață, să fac crostata perfectă. Am pus în ea toată dragostea și toată speranța mea.

Dar când am ajuns acasă, am găsit aceeași răceală. Mama a pus crostata în frigider fără să o guste. Tata a ieșit din cameră doar ca să-și ia o bere. Niciun zâmbet, nicio întrebare despre viața mea, niciun „ne-a fost dor de tine”.

— De ce ai venit? mă întreabă mama mai târziu, când încerc să deschid o conversație la masa din bucătărie.

— Mi-a fost dor de voi… și am vrut să vorbim. Să lămurim lucrurile.

— Ce să lămurim? Că ai plecat fără să te uiți înapoi? Că nu ai dat niciun semn luni întregi? Tata oftează și își aprinde o țigară.

— Nu e chiar așa… am încercat să vă sun, dar mereu erați ocupați sau supărați pe mine…

— Ai ales drumul tău, Irina. Acum trage consecințele.

Simt cum mi se strânge inima. Îmi amintesc de ultima ceartă înainte să plec: tata urlând că sunt nerecunoscătoare, mama plângând în baie. Eu fugind pe ușă cu valiza după mine, jurând că nu mă mai întorc niciodată.

— Știu că v-am rănit atunci… dar eram tânără și speriată. Nu voiam decât să scap de atmosfera asta…

— Atmosfera asta e familia ta! strigă tata brusc. Nu poți fugi de ea oricât ai încerca.

Liniștea cade peste noi ca o pătură grea. Aud doar tic-tacul ceasului și ploaia care lovește geamul.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă plimb prin casă ca o fantomă, atingând lucrurile copilăriei mele: ursulețul de pluș cu urechea ruptă, poza cu noi trei la mare, raftul cu cărțile vechi ale mamei. Mă opresc în fața frigiderului și privesc crostata neatinsă pe raftul de sus. Parcă e un simbol al eforturilor mele zadarnice.

Dimineața îi găsesc pe ai mei la masă, tăcuți și obosiți. Încerc din nou:

— Poate mâncăm împreună crostata…?

Mama oftează:

— Nu ne arde acum de prăjituri, Irina. Avem alte griji.

— Ce griji? întreb eu, simțind cum mi se urcă sângele la cap.

— Tata e pe cale să-și piardă locul de muncă. Eu am probleme cu inima. Și tu vii aici cu prăjituri…

Mă simt inutilă, ca un copil care nu știe cum să-și ajute părinții. Îmi vine să țip: „Dar eu ce vină am? De ce nu mă lăsați să mă apropii?” Dar tac.

Înainte să plec, mama mă oprește în hol:

— Să nu crezi că nu te iubim… Dar uneori e greu să uităm ce-a fost.

O îmbrățișez strâns, simțind că poate e ultima dată când ne mai vedem așa. Tata mă privește din prag:

— Ai grijă de tine, Irina.

Plec cu sufletul greu și cu gustul amar al crostatei care n-a fost împărțită niciodată.

Acum stau în garsoniera mea și mă întreb: Oare cât timp trebuie să treacă până când rănile trecutului se vindecă? Oare dragostea de familie chiar poate fi pierdută pentru totdeauna sau există mereu o cale spre iertare?