Cum am găsit puterea să merg mai departe când totul părea pierdut: povestea unei nopți care mi-a schimbat viața

— Nu o să reziste până dimineață, Irina. Trebuie să fii pregătită pentru orice.
Cuvintele medicului mi-au tăiat respirația. Stăteam pe holul rece al spitalului județean din Ploiești, cu palmele transpirate și ochii umflați de plâns. Mama era înăuntru, conectată la aparate, iar eu nu puteam face nimic. Tata se plimba nervos pe coridor, încercând să-și ascundă lacrimile. Fratele meu, Mihai, stătea pe un scaun, cu capul în mâini, murmurând ceva ce părea o rugăciune sau poate doar vorbe fără sens.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu două zile înainte, mama făcuse o ciorbă de perișoare și râdea cu noi la masă. Apoi, brusc, a început să se plângă de o durere ciudată în piept. Tata a chemat salvarea, iar eu am rămas cu Mihai să-i ținem mâna până au venit paramedicii. În câteva ore, lumea noastră s-a prăbușit. Diagnosticul: infarct masiv. Șanse minime de supraviețuire.

În acea noapte, am simțit că nu mai am aer. M-am ridicat de pe bancă și am ieșit afară, în frigul tăios al lui ianuarie. Am început să merg fără țintă prin curtea spitalului, cu gândurile răvășite. Mă simțeam vinovată că nu am observat semnele mai devreme, furioasă pe tata că nu a fost mai atent, revoltată pe Dumnezeu că ne pedepsește așa. De ce mama? De ce acum? Ce am făcut să merităm asta?

La un moment dat, am văzut o bătrână care stătea pe o bancă și murmura încet o rugăciune. M-am apropiat instinctiv, atrasă de liniștea ei. Femeia m-a privit cu ochi blânzi și mi-a spus:

— Nu te teme, fată dragă. Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri.

Am izbucnit în plâns și m-am așezat lângă ea. I-am povestit totul, ca unei străine care nu avea cum să mă judece. Ea m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus să mă rog. Să cer ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă nu știu cum sau ce să spun.

Nu mai crezusem cu adevărat în rugăciune de ani buni. După ce bunicul murise de cancer și preotul din sat ne spusese că „așa a fost voia Domnului”, mă îndepărtasem de biserică și de orice idee de credință. Dar acum nu mai aveam nimic de pierdut.

M-am întors în salonul de așteptare și m-am așezat lângă Mihai. L-am luat de mână și i-am spus:

— Hai să ne rugăm împreună pentru mama.

El m-a privit surprins, dar a dat din cap și am început să spunem „Tatăl nostru”, cu voce tremurată. Tata s-a apropiat încet și ni s-a alăturat. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie.

Orele au trecut greu. La fiecare zgomot de pe hol tresăream, așteptând vești. La un moment dat, asistenta a venit la noi:

— Mama dumneavoastră e stabilizată pentru moment. A răspuns la tratament mai bine decât ne așteptam.

Am simțit cum îmi cade o piatră de pe inimă. Nu era vindecată, dar avea o șansă. În acea noapte am continuat să mă rog, nu doar pentru mama, ci și pentru noi toți — să avem putere să trecem peste orice ar urma.

A doua zi dimineață, când am intrat la ea în salon, mama era palidă dar conștientă. M-a privit cu ochii umezi și mi-a șoptit:

— Am visat că eram într-o grădină plină de lumină și cineva mă ținea de mână… Parcă era bunica ta.

Am zâmbit printre lacrimi și i-am spus că toți ne-am rugat pentru ea.

Au urmat luni grele: recuperare, vizite la spital, certuri între mine și tata despre bani și tratamente, momente în care Mihai voia să renunțe la facultate ca să stea acasă cu mama. Dar ceva se schimbase între noi — eram mai uniți ca niciodată.

Într-o seară, după ce mama s-a întors acasă și stăteam toți patru la masă (pentru prima dată după mult timp), tata a spus încet:

— Poate că rugăciunea chiar ne-a ajutat… Sau poate doar faptul că am fost împreună.

Am tăcut toți câteva clipe. Eu știam însă că în acea noapte friguroasă din ianuarie găsisem ceva ce pierdusem demult: speranța.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi trebuie să ajungem la marginea prăpastiei ca să redescoperim credința? Și dacă nu e vorba doar despre Dumnezeu, ci despre puterea pe care o găsim unii în alții atunci când ne rugăm împreună?