Cum am încercat să-mi apăr familia de rudele nepoftite

— Iar au venit! am șoptit printre dinți, în timp ce sunetul soneriei răsuna a treia oară în acea seară de Crăciun. M-am uitat la mama, care deja își freca mâinile nervos pe șorțul cu reni, și la tata, care încerca să-și ascundă privirea sub sprâncenele stufoase. Pe hol, se auzeau deja pașii grei ai lui Laci unchiul și râsul strident al Irinei mătușa. Nici nu apucasem să punem sarmalele pe masă, că deja atmosfera se schimbase.

— Ce-i cu fețele astea lungi? a trântit Laci unchiul, intrând cu bocancii plini de zăpadă direct pe covorul nostru nou. — Hai, că v-am adus niște palincă adevărată!

Irina mătușa deja își scutura haina peste scaunul bunicii, fără să-i pese că abia îl curățasem. Mama încerca să zâmbească, dar ochii îi trădau oboseala. Tata se retrăgea spre bucătărie, unde spera să găsească liniște măcar pentru câteva minute.

Nu era prima dată. De fapt, era a treia oară în ultimele luni când apăreau fără să anunțe, la orice aniversare sau sărbătoare. Prima dată am crezut că e o întâmplare, a doua oară am zis că poate au uitat să sune. Dar acum… Acum simțeam cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință.

— Hai, puneți masa mai repede! Ce tot stați? Irina mătușa deja dădea ordine, ca și cum ar fi fost casa ei.

Am încercat să-i ignor, să mă concentrez pe fratele meu mai mic, Vlad, care se uita la mine cu ochii mari și speriați. Știa și el că urmează o seară tensionată.

După ce au plecat, casa era ca după furtună. Mama plângea în baie, tata tăcea și fuma pe balcon. Eu am rămas cu Vlad în sufragerie, încercând să-l liniștesc.

— De ce vin mereu dacă nu-i vrea nimeni? m-a întrebat el încet.

Nu știam ce să-i răspund. Poate pentru că așa e la români: rudele nu întreabă niciodată dacă sunt dorite. Vin pentru că „așa se face”.

A doua zi am hotărât că trebuie să fac ceva. Am început cu mama.

— Nu mai pot, trebuie să le spunem să anunțe înainte să vină! Nu mai vreau să ne strice fiecare sărbătoare!

Mama s-a uitat la mine speriată.

— Nu poți face asta! O să se supere toată familia! Știi cum e la noi…

— Știu, dar nu mai pot! Nu vreau ca Vlad să crească cu sentimentul ăsta de teamă la fiecare eveniment!

Tata a oftat greu.

— Poate are dreptate fata… Dar cine are curajul să le spună?

Am simțit cum mi se urcă sângele în obraji. Dacă nu eu, atunci cine?

La următoarea aniversare, când am văzut numărul Irinei pe ecranul telefonului, am răspuns cu inima bătându-mi nebunește.

— Bună, Irina mătușa! Voiam doar să vă rog ceva… Dacă mai vreți să veniți la noi, vă rog frumos să ne anunțați din timp. Avem nevoie de puțină intimitate uneori…

A urmat o tăcere grea.

— Cum adică? Noi suntem familie! La familie nu trebuie invitație!

— Știu… Dar uneori avem nevoie de liniște. Nu e vorba că nu vă vrem, doar… Vrem să știm dinainte.

A trântit telefonul. M-am simțit vinovată și eliberată în același timp.

Zilele următoare au fost pline de telefoane și mesaje de la verișori și alte rude: „Cum poți fi așa nerecunoscătoare?”, „Ți-ai pierdut respectul pentru familie?”, „Ce fel de fată ai ajuns?”

Mama plângea din nou. Tata nu mai vorbea cu mine. Vlad mă evita.

M-am întrebat dacă am făcut bine. Dacă nu cumva tradiția românească a familiei unite e mai importantă decât liniștea noastră sufletească.

Dar apoi am văzut-o pe mama zâmbind timid într-o dimineață. Tata a venit la masă fără să ofteze. Vlad mi-a spus: „Mulțumesc că ai avut curaj.”

Laci unchiul și Irina mătușa n-au mai venit neanunțați niciodată. Au trecut luni până când ne-am revăzut la o nuntă în familie. Au stat departe, m-au privit cu răceală, dar eu am simțit că am făcut ceea ce trebuia.

Acum mă întreb: Oare cât de mult trebuie să sacrificăm din liniștea noastră pentru a păstra aparența unei familii unite? Unde tragem linia între tradiție și fericirea personală?