Cum am supraviețuit petrecerii de ziua soțului meu cu ajutorul credinței

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! am șoptit printre dinți, cu mâinile înfipte în chiuveta plină de vase. Era ora șapte dimineața și deja simțeam că ziua aceea avea să mă doboare. În sufragerie, Mihai, soțul meu, răsfoia ziarul cu un aer absent, iar copiii, Ana și Vlad, se certau pe telecomandă. Pe masă, lista cu invitați părea un rechizitoriu: douăzeci și patru de persoane, fiecare cu pretențiile și orgoliile lui.

— Maria, ai vorbit cu mama ta? Să nu uite să aducă salata aia de vinete, că altfel iar se supără tata! a strigat Mihai din sufragerie.

Am oftat adânc. Mama mea și soacra mea nu se suportau. De fiecare dată când se întâlneau, atmosfera devenea irespirabilă. În plus, bugetul era la limită. Salariul meu de educatoare abia acoperea facturile, iar Mihai lucra la o firmă de construcții care întârzia mereu cu plata. Totuși, el ținea morțiș să facem o petrecere mare, „ca pe vremuri”, cum spunea el.

— O să iasă bine, mami? m-a întrebat Ana, privind la mine cu ochii ei mari și speriați.

— O să fac tot ce pot, iubita mea, am răspuns, încercând să zâmbesc.

În timp ce pregăteam salata boeuf și friptura de porc, telefonul a început să sune neîncetat. Sora mea, Irina, mă anunța că nu poate veni decât dacă vine și soțul ei, Marian, care nu vorbea cu Mihai de doi ani din cauza unei datorii nerezolvate. Soacra mea voia să știe dacă am cumpărat „vinul acela bun”, iar mama mă avertiza că „nu e bine să amesteci atâția oameni la masă”.

— Doamne, dă-mi răbdare! am murmurat din nou.

La prânz, Mihai a venit în bucătărie cu o față posomorâtă.

— Maria, ai văzut ce a scris frate-miu pe Facebook? Cică „unii nu știu să organizeze nici măcar o masă decentă”. Se referă la mine!

— Nu-l băga în seamă, Mihai. Hai să ne vedem de treabă.

Dar el deja era nervos. A început să trântească ușile și să bombăne prin casă. Copiii s-au retras în camera lor, iar eu am simțit cum mi se strânge inima. M-am dus în dormitor, m-am așezat pe marginea patului și am început să mă rog în șoaptă:

— Doamne, nu mă lăsa! Ajută-mă să nu cedez azi!

Când au început să vină invitații, tensiunea plutea în aer ca o ceață groasă. Mama și soacra s-au salutat rece. Irina și Marian au intrat ținându-se de mână, dar evitând privirea lui Mihai. Fratele lui Mihai a venit ultimul și a făcut o glumă proastă despre „gospodinele moderne”.

Am încercat să mențin conversația pe subiecte neutre: vremea, copiii, vacanțe imaginare. Dar totul părea forțat. La desert, când am scos tortul făcut în casă (pentru că nu mi-am permis unul de la cofetărie), soacra a spus:

— Pe vremea mea se făceau torturi adevărate, nu chestia asta cu frișcă la plic.

Mihai s-a ridicat brusc de la masă.

— Dacă nu-ți convine, mamă, poți să pleci!

Toată lumea a amuțit. Mama mea a încercat să detensioneze atmosfera:

— Hai să nu stricăm ziua lui Mihai pentru niște prostii…

Dar era prea târziu. Fratele lui Mihai a început să râdă ironic, Irina s-a ridicat nervoasă și Marian a ieșit pe balcon să fumeze. Copiii s-au ascuns sub masă.

Am simțit că mă prăbușesc. Am fugit în baie și am plâns în hohote. M-am rugat din nou:

— Doamne, dacă Tu exiști cu adevărat, arată-mi că nu sunt singură!

Când am ieșit din baie, Ana m-a luat de mână.

— Mami, hai să cântăm „La mulți ani” pentru tati! Poate se bucură…

Am adunat toată lumea în sufragerie. Cu voce tremurată am început să cântăm. Vlad a adus o lumânare aprinsă de la bucătărie și a pus-o pe tortul meu „cu frișcă la plic”. Pentru o clipă, toți au tăcut și au privit spre Mihai. El s-a uitat la mine cu ochii umeziți.

— Mulțumesc… N-am meritat atâta efort din partea ta, Maria.

Soacra s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Îmi pare rău dacă am fost rea. Știu că nu e ușor cu atâția oameni la masă.

Irina a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Ești mai puternică decât crezi.

În acea seară, după ce toți au plecat și casa era din nou liniștită, m-am așezat pe canapea lângă Mihai. El mi-a luat mâna și mi-a spus:

— Fără tine n-aș fi reușit niciodată să simt ce înseamnă familia adevărată.

Am privit spre icoana din colțul camerei și am zâmbit printre lacrimi.

Oare cât de des uităm că puterea noastră vine din credință și din dragostea celor dragi? Voi cum reușiți să treceți peste momentele când totul pare pierdut?