„Cum poți avea o astfel de familie?” – Prânzul de duminică ce mi-a sfâșiat căsnicia și sufletul

— Cum poți avea o astfel de familie, Irina?
Cuvintele soacrei mele, doamna Viorica, au căzut ca un trăsnet peste masa încărcată cu sarmale, friptură și salată de boeuf. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar inima îmi bate nebunește. Toți au încremenit: soțul meu, Mihai, copiii noștri, Ana și Vlad, și chiar cumnata mea, Simona, care rareori rămânea fără replică.
— Mamă, te rog… a încercat Mihai să intervină, dar Viorica l-a tăiat scurt din priviri.
— Nu, Mihai! De câte ori să vă spun? Nu pot să accept că nepoții mei cresc într-o casă unde nu există respect! Uite la Ana cum răspunde, uite la Vlad cum nici nu se ridică de la masă când intru!
M-am uitat la copiii mei. Ana avea doar doisprezece ani, dar ochii îi erau plini de lacrimi. Vlad, la opt ani, se juca absent cu furculița. Am simțit un val de furie și neputință.
— Doamnă Viorica, vă rog să nu mai vorbiți așa despre copiii mei! am spus cu voce tremurată.
— Copiii tăi? Sunt și ai lui Mihai! Și dacă nu ești în stare să-i crești cum trebuie, poate ar trebui să te gândești ce fel de mamă ești!
Mihai s-a ridicat brusc:
— Ajunge! Nu mai suport discuțiile astea la fiecare masă! Irina face tot ce poate!
Viorica a izbucnit în plâns teatral:
— Tot ce poate? Să vezi ce copii cuminți avea sora mea! La voi e numai haos!
Simona a încercat să detensioneze atmosfera:
— Mamă, hai să nu exagerăm…
Dar era prea târziu. Ana s-a ridicat și a fugit în camera de oaspeți. Vlad a început să plângă încet. Am simțit că mă sufoc.
Am ieșit pe balcon, cu mâinile tremurânde. Mihai m-a urmat.
— Irina, te rog… încearcă să nu pui la suflet. Știi cum e mama…
— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să vin aici și să-mi văd copiii umiliți! Tu nu vezi cât îi rănește?
— E mama mea… Nu pot să-i vorbesc urât…
— Dar poți să-ți aperi familia! am izbucnit eu.
Am stat acolo, pe balconul rece, privind blocurile cenușii din cartierul Titan. M-am gândit la toate duminicile în care am înghițit cuvinte grele doar ca să păstrez pacea. La toate momentele când Ana și Vlad m-au întrebat de ce bunica nu-i iubește ca pe ceilalți nepoți. La toate certurile cu Mihai după fiecare vizită la părinții lui.

În acea seară am plecat acasă fără să mai spunem nimic. Copiii au adormit plângând. Mihai s-a închis în birou și nu a mai vorbit cu mine până dimineață.

A doua zi am decis că nu mai pot continua așa. I-am spus lui Mihai că nu voi mai merge niciodată la părinții lui dacă Viorica nu-și cere scuze copiilor. El m-a privit ca și cum i-aș fi cerut imposibilul.

— Irina, exagerezi! E mama bătrână, nu o să-și ceară niciodată scuze… Hai să nu stricăm familia pentru niște vorbe!

— Familia noastră e deja stricată dacă tu nu vezi cât suferă copiii!

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Ana refuza să vorbească despre bunica ei. Vlad se trezea noaptea plângând că „nu e destul de bun”. Eu mă simțeam vinovată pentru tot: pentru că nu am fost mai fermă, pentru că am acceptat ani de zile umilința, pentru că l-am pus pe Mihai între două focuri.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Mihai a venit lângă mine pe canapea.

— Irina… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama nu pot s-o pierd. Ce vrei să fac?

L-am privit lung. Era prins între două lumi: cea a copilului care vrea aprobarea mamei și cea a bărbatului care ar trebui să-și apere familia.

— Vreau doar să fim respectați. Să nu ne mai simțim străini în propria familie.

A doua zi Mihai a mers singur la părinții lui. S-a întors târziu, abătut.

— Mama zice că dacă nu vă place cum sunteți tratați, să nu mai veniți.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Pentru prima dată în viață am simțit că pierd tot: familia extinsă, liniștea din casă, chiar și legătura cu Mihai.

Au trecut luni de atunci. Nu am mai vorbit cu Viorica. Simona ne-a sunat de câteva ori pe ascuns, dar mereu cu teamă să nu afle mama ei. Mihai e tot mai retras. Copiii par mai liniștiți acasă, dar uneori îi surprind privind vechi poze de familie cu tristețe.

Mă întreb adesea dacă am făcut bine alegând să-mi apăr copiii cu prețul ruperii familiei. Dacă nu cumva am greșit undeva pe drum sau dacă puteam face altfel.

Poate că uneori loialitatea față de cei dragi ne cere sacrificii imposibile. Dar oare cât putem duce până când ne pierdem pe noi înșine? Ce înseamnă cu adevărat „familie” atunci când dragostea doare?