Curajul de a fi fericită: Povestea mea la 60 de ani

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele pentru a treia oară în ziua aceea. Ilie, soțul meu de aproape patruzeci de ani, stătea pe canapea, cu ochii lipiți de televizor, ca și cum n-ar fi auzit nimic.

— Ce-ai zis, Mariana? a întrebat el absent, fără să-și ridice privirea din ziar.

Am simțit cum mă sufoc. Mâinile îmi tremurau pe farfuria udă. M-am uitat la el și am văzut același chip obosit, indiferent, pe care îl știam de ani de zile. Am simțit că nu mai pot duce singură toată povara casei, a grijilor, a tăcerii dintre noi.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la viața mea, la anii care au trecut ca o apă tulbure, la visurile mele uitate undeva între scutece, facturi și ciorbe. M-am întrebat când am încetat să mai fiu Mariana și am devenit doar „soția lui Ilie” sau „mama Danei”.

A doua zi dimineață, am făcut ceva ce nu credeam că voi avea vreodată curajul să fac: i-am spus Danei, fiica noastră, că vreau să divorțez.

— Mamă, ești nebună? La vârsta asta? Ce-o să zică lumea? Ce-o să facă tata? a izbucnit ea, cu ochii mari și plini de lacrimi.

— Dana, nu mai pot trăi așa. Nu mai sunt fericită. Nu mai sunt eu. Am nevoie să respir, să mă regăsesc.

A urmat o tăcere grea. Dana s-a ridicat brusc și a ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură cu gândurile mele și cu spaima că poate greșesc. Dar ceva în mine știa că nu mai pot da înapoi.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Ilie nu vorbea cu mine decât monosilabic. Dana mă suna doar ca să-mi spună cât de egoistă sunt. Vecinele mă priveau ciudat când ieșeam la piață. Parcă toată lumea se prăbușea peste mine.

Într-o seară, după ce am semnat actele la notar, m-am dus la Dana acasă. Am găsit-o plângând pe canapea.

— Mamă, nu înțeleg… Cum poți să-l lași pe tata după atâția ani?

M-am așezat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele.

— Dana, tu știi cât de mult te iubesc. Dar nu pot să trăiesc doar pentru ceilalți. Am uitat cine sunt. Am uitat ce-mi place. Am uitat să râd. Tata nu m-a sprijinit niciodată cu adevărat. Totul era pe umerii mei: casa, banii, grijile… El doar venea acasă și se așeza la televizor. Nici măcar când am fost bolnavă nu s-a interesat dacă am nevoie de ceva.

Dana m-a privit lung, cu ochii roșii.

— Dar tu… ce-o să faci acum?

— O să încerc să trăiesc pentru mine. Să-mi găsesc un rost. Poate o să merg la cursuri de pictură, poate o să călătoresc… Nu știu încă. Dar vreau să fiu fericită.

Au trecut luni de zile până când Dana a început să mă sune fără reproșuri în glas. Între timp, am descoperit că pot face lucruri singură: am mers la teatru cu o prietenă din tinerețe, am început să pictez icoane pe sticlă la Căminul Cultural din sat și chiar am plecat într-o excursie la Sibiu cu un grup de pensionari.

La început mi-a fost greu. Seara plângeam uneori de dorul casei vechi sau al vremurilor când Dana era mică și totul părea mai simplu. Dar apoi am început să simt o liniște nouă în sufletul meu. O bucurie mică atunci când terminam o icoană sau când primeam un compliment pentru prăjiturile mele la târgul din oraș.

Ilie nu m-a sunat niciodată după divorț. Am aflat de la vecini că s-a mutat la sora lui din Bacău și că e tot morocănos și singuratic. Nu-i doresc răul, dar nici nu regret decizia luată.

Dana a venit într-o zi la mine cu nepoțica mea, Ioana.

— Mamă… cred că abia acum înțeleg ce ai simțit. Și eu mă simt uneori prinsă într-o viață care nu e a mea…

Am îmbrățișat-o strâns și i-am spus:

— Nu e niciodată prea târziu să-ți cauți fericirea, Dana.

Acum am 61 de ani și simt că abia acum încep să trăiesc cu adevărat. Poate lumea mă judecă încă, poate unii cred că sunt nebună sau egoistă. Dar eu știu că am făcut ceea ce trebuia pentru sufletul meu.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai trăiesc în tăcere vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem fericirea? Poate povestea mea va da curaj altcuiva… Ce credeți voi: există vârstă pentru fericire?