„Dacă mama ta pleacă o lună, atunci și eu!” – Răzvrătirea unei soții românce împotriva rolurilor tradiționale

— Dacă mama ta pleacă o lună, atunci și eu! am strigat, cu vocea tremurândă, ținând strâns de mânerul valizei. În pragul ușii, soțul meu, Radu, mă privea ca și cum nu mă mai recunoștea. Socrul meu, domnul Ilie, s-a ridicat de la masă, bombănind ceva despre „femei nebune”, iar soacra mea, doamna Maria, deja își făcea cruce, de parcă aș fi adus rușinea peste casa lor.

Nu știu exact când am început să dispar din propria viață. Poate în ziua nunții, când mama mi-a șoptit: „Să fii cuminte, să nu-l superi pe Radu.” Sau poate în prima seară când am rămas singuri în apartamentul mic din Berceni și am simțit că nu mai pot respira fără aprobarea lor. Ani la rând am fost fata bună: găteam, spălam, mergeam la serviciu și apoi alergam acasă să pun masa pentru toți. Chiar și când s-a născut Vlad, băiețelul nostru, am continuat să fiu ultima care se așază la masă și prima care se ridică.

Dar nimic nu era destul. Orice făceam era criticat: „Ciorba e prea sărată”, „Nu ștergi praful cum făcea mama”, „Vlad e prea răsfățat”. Radu nu spunea nimic. Uneori îl vedeam cum își ascunde privirea în telefon sau se preface că nu aude. Mă durea tăcerea lui mai mult decât vorbele ascuțite ale Mariei.

Într-o seară, după ce Vlad adormise, am încercat să-i spun lui Radu că nu mai pot. Că mă simt invizibilă. S-a uitat la mine ca la o problemă de matematică pe care nu vrea s-o rezolve.
— Ce vrei să fac? Așa e la noi. Mama a stat cu tata toată viața și n-a zis nimic.
— Dar eu nu sunt mama ta! am izbucnit.
A tăcut. Apoi a ieșit pe balcon să fumeze.

A doua zi dimineață, Maria a anunțat că pleacă la sora ei din Focșani pentru o lună. „Să mă mai odihnesc și eu de voi”, a spus cu un zâmbet amar. Radu a dat din umeri: „Las’ că ne descurcăm.” Dar eu știam ce va urma: toate sarcinile Mariei vor cădea pe mine. Și atunci ceva s-a rupt în mine.

Toată ziua am simțit un nod în gât. La prânz, când Vlad a vărsat supa pe covor și Ilie a început să țipe la mine, m-am uitat la mâinile mele tremurânde și am știut că nu mai pot. Seara, după ce am spălat vasele și am pus rufele la uscat, m-am dus în dormitor și am scos valiza veche de sub pat. Am pus câteva haine, actele și cartea mea preferată de poezii de Ana Blandiana.

Dimineața următoare, înainte ca ceilalți să se trezească, mi-am luat inima-n dinți și am ieșit pe hol cu valiza. Radu a apărut în pijama.
— Ce faci? Unde te duci?
— Plec. Am nevoie de o pauză. O lună. Exact cât stă și mama ta plecată.
— Nu poți să faci asta! Cine are grijă de Vlad? Cine gătește?
— Poți tu. Sau tata tău. Sau poate vă descurcați împreună.

Nu m-am uitat înapoi când am ieșit pe ușă. Am simțit doar cum mi se rupe inima în două când l-am auzit pe Vlad strigând după mine: „Mami! Unde mergi?”

Am stat la sora mea, Irina, într-o garsonieră mică din Drumul Taberei. Primele zile au fost un haos de vinovăție și ușurare. Plângeam noaptea în pernă, dar ziua mergeam cu Irina la piață sau la plimbare prin parc. Am început să citesc din nou, să scriu poezii pe colțuri de hârtie. Irina mă asculta fără să mă judece.

— Tu nu vezi că te-au transformat într-o servitoare? mi-a spus într-o seară.
— Dar Vlad…
— Vlad are nevoie de o mamă fericită, nu de una care plânge pe ascuns.

În a doua săptămână, Radu m-a sunat:
— Când te întorci? Tata nu știe să facă nimic prin casă. Vlad plânge după tine.
— O să mă întorc când simt că pot fi din nou eu însămi.
A tăcut mult timp.
— Poate ar trebui să vorbim…

Am început să merg la consiliere psihologică la insistențele Irinei. La început mi s-a părut rușinos – ce o să zică lumea dacă află? Dar psiholoaga m-a ajutat să văd cât de mult m-am pierdut încercând să fiu pe placul tuturor.

În ultima săptămână din „luna mea”, Radu a venit la mine cu Vlad de mână. Băiatul m-a îmbrățișat atât de tare încât am simțit că mă topesc.
— Mami, te rog să vii acasă…
Radu părea obosit și speriat.
— Am încercat… dar nu e ușor fără tine. Poate… putem schimba ceva?
L-am privit lung.
— Putem încerca. Dar nu mă mai întorc la viața de dinainte.

Când m-am întors acasă, Maria era deja înapoi din Focșani. M-a privit cu răceală.
— Așa ceva n-am mai văzut! Femeie care-și lasă casa!
Am ridicat capul pentru prima dată:
— Și eu sunt om. Și eu am nevoie de timp pentru mine.

De atunci, lucrurile s-au schimbat încet-încet. Nu perfect – Maria tot bombănește uneori, Ilie tot vrea ciorbă ca la mama lui – dar Radu încearcă să fie mai prezent, iar eu nu mai tac când simt că mi se face o nedreptate.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc ca mine? Câte tac și înghit până când nu mai pot? Oare cât valorează liniștea noastră sufletească într-o lume care ne vrea mereu „cuminti”?