„Dacă nu poți să ții ordine, fă-ți bagajele și pleacă” – Viața mea cu Milan

— Nu mai suport, Ana! Dacă nu poți să ții ordine, fă-ți bagajele și pleacă!
Vocea lui Milan a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, unde abia apucasem să strâng firimiturile de pe masă. M-am oprit cu buretele în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam aceste cuvinte, dar de fiecare dată mă loveau la fel de tare. M-am uitat la el, la ochii lui reci și la mâinile încrucișate pe piept, și am simțit că mă sufoc.

— Milan, am avut o zi grea la serviciu… Nici nu am apucat să mănânc, am venit direct acasă să fac curat, am zis încet, aproape șoptit.

— Nu mă interesează! Dacă nu poți să faci un lucru simplu, atunci poate ar trebui să te gândești dacă locul tău mai e aici.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit. Nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă slabă. Am început să frec masa cu și mai multă forță, ca și cum aș fi putut șterge cu buretele nu doar firimiturile, ci și toate reproșurile lui.

Așa arată fiecare zi din viața mea de când m-am căsătorit cu Milan. La început era atent, grijuliu, mă făcea să râd. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. A devenit obsedat de curățenie și ordine. Fiecare lucru trebuia să fie la locul lui, fiecare farfurie spălată imediat după masă, fiecare haină împăturită perfect. Dacă nu reușeam, începea scandalul.

Mama mi-a spus mereu: „Ana, bărbații sunt dificili, trebuie să ai răbdare.” Dar câtă răbdare poți avea când te simți ca o cameristă în propria casă?

Într-o seară, după ce Milan a plecat la serviciu (lucrează în ture la fabrica din oraș), am sunat-o pe sora mea, Irina.

— Nu mai pot, Irina. Simt că mă sufoc aici. Orice fac e greșit. Azi iar mi-a zis să plec dacă nu pot ține pasul cu el.

Irina a oftat la telefon:

— Ana, tu nu vezi că asta nu e viață? De câte ori ți-am spus să vii la mine câteva zile? Poate așa își dă seama ce are acasă.

— Nu pot… dacă plec, o să zică tuturor că l-am părăsit. Mama sigur o să mă certe. Și ce fac cu copiii?

— Copiii văd tot. Crezi că nu simt tensiunea? O să ajungă să creadă că așa e normal într-o familie.

Am închis telefonul și m-am dus în camera copiilor. Maria și Vlad se jucau liniștiți pe covor. M-am așezat lângă ei și i-am privit. Maria avea doar opt ani, dar deja își strângea jucăriile obsesiv după fiecare joacă. Vlad, mai mic cu doi ani, se uita mereu la mine înainte să facă orice, de parcă voia să fie sigur că nu greșește.

M-am întrebat atunci: oare ce fel de exemplu le dau? Ce fel de mamă sunt dacă nu pot să-i apăr nici măcar de nervii tatălui lor?

Într-o duminică dimineață, când Milan era acasă și toată lumea încerca să păstreze liniștea (ca să nu-l deranjeze), am scăpat din greșeală o cană pe jos. S-a spart în bucăți mici pe gresie. Am înghețat. Copiii s-au uitat speriați la mine.

Milan a venit val-vârtej:

— Ești incredibilă! Nici măcar o cană nu poți ține în mână! Ce exemplu dai copiilor?

Mi-au dat lacrimile. Maria s-a apropiat de mine și m-a luat de mână:

— Mami, nu plânge… O să strâng eu cioburile.

Atunci am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Nu mai era vorba doar despre mine și Milan. Era vorba despre copiii noștri, despre cum îi afectează atmosfera asta toxică.

Seara aceea am petrecut-o scriind o scrisoare pe care n-am avut curajul s-o las pe masă:

„Milan,
Nu mai pot trăi așa. Nu sunt o menajeră. Sunt soția ta și mama copiilor tăi. Vreau să fim o familie, nu niște străini care trăiesc sub același acoperiș.”

Am rupt scrisoarea dimineața următoare. Mi-era frică de reacția lui. Mi-era frică de ce ar zice lumea dacă aș pleca. Mi-era frică să fiu singură.

Într-o zi, la școală, educatoarea Mariei m-a chemat la o discuție:

— Doamnă Popescu, Maria e foarte retrasă în ultima vreme. E mereu atentă să nu deranjeze pe nimeni și se sperie ușor dacă cineva ridică tonul.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am plecat acasă plângând pe stradă. Am realizat atunci cât rău le fac copiilor mei dacă rămân într-un mediu atât de tensionat.

În acea seară, când Milan a început iar să țipe pentru că Vlad a murdărit masa cu iaurt, am simțit că explodez:

— Ajunge! Nu mai pot! Dacă pentru tine ordinea e mai importantă decât liniștea familiei tale, atunci poate chiar ar trebui să plec!

A fost pentru prima dată când am ridicat vocea la el. S-a uitat la mine șocat, apoi a ieșit trântind ușa.

Copiii au venit lângă mine și m-au îmbrățișat. În sfârșit am simțit că am făcut ceva pentru noi toți.

Nu știu ce va urma. Poate voi găsi puterea să plec sau poate Milan va înțelege ceva din reacția mea. Dar știu sigur că nu mai vreau să fiu oaspete în propria mea casă.

Oare câte femei trăiesc așa? Oare cât putem sacrifica din noi până când nu mai rămâne nimic? Voi ce ați face în locul meu?