Dacă trebuie, îi dau mamei mele și ultimul leu. Soacra mea să se descurce singură. Nu sunt obligată să o întrețin.

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu trasă la răspundere pentru fiecare leu pe care îl trimit mamei mele! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îl legănam pe Radu, băiețelul nostru de doar șase luni. Vlad stătea la masa din bucătărie, cu privirea pierdută în ecranul telefonului, dar știam că mă ascultă.

— Nu e vorba doar de bani, Ana, a răspuns el, ridicând ochii spre mine. E vorba că tu nu vezi că și mama mea are nevoie de ajutor. Mereu ai grijă de a ta, dar pe mama mea o lași de izbeliște.

Am simțit cum mi se strânge inima. Mama mea, Elena, a rămas singură după ce tata a murit de cancer acum doi ani. Pensia ei abia îi ajunge să plătească întreținerea și medicamentele. De câte ori mă sună, îi aud vocea stinsă, dar încearcă să nu mă împovăreze. Îi trimit lunar bani, uneori din puținul pe care îl avem, dar nu pot să nu o fac. E mama mea.

Soacra mea, Mariana, locuiește la două blocuri distanță. E sănătoasă, are pensie bună și, de când m-am măritat cu Vlad, nu a făcut decât să mă critice: că nu gătesc destul de bine, că nu țin casa curată, că nu mă îmbrac ca o femeie măritată. Când am rămas însărcinată, a venit cu sfaturi peste sfaturi, de parcă eu nu aș fi știut nimic despre viață. Dar Vlad nu vede asta. Pentru el, Mariana e mama perfectă, iar eu sunt nora nerecunoscătoare.

— Vlad, mama ta nu are nevoie de bani. Are tot ce-i trebuie. Mama mea, în schimb, nu are pe nimeni. Dacă nu o ajut eu, cine să o ajute? am spus, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu e corect, Ana. Suntem o familie. Trebuie să avem grijă de ambele mame, nu doar de a ta.

Am simțit cum mă sufoc. Familia. Cuvântul ăsta mă apăsa ca o povară. De când am născut, Vlad s-a schimbat. Nu mă mai privea cu drag, ci cu reproș. Fiecare zi era o negociere: cine spală vasele, cine schimbă scutecele, cine merge la cumpărături. Eu eram mereu cea care ceda, pentru că el lucra, iar eu eram „doar” în concediu de maternitate. Dar nu era concediu. Era o luptă continuă cu oboseala, cu grijile, cu sentimentul că nu sunt suficientă nici ca mamă, nici ca soție.

Într-o zi, Mariana a venit pe neanunțate. A intrat direct în sufragerie, fără să salute.

— Ana, am nevoie de bani. Trebuie să-mi schimb frigiderul, s-a stricat de tot. Vlad nu mi-a răspuns la telefon.

Am rămas blocată. Aveam în portofel exact 200 de lei, bani pe care îi pusesem deoparte pentru medicamentele mamei mele. Am simțit cum mă ia cu amețeală.

— Îmi pare rău, nu pot acum, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.

— Cum adică nu poți? Pentru mama ta găsești mereu, dar pentru mine nu? a izbucnit Mariana, ridicând tonul.

— Mama mea nu are pe nimeni, am răspuns, cu vocea tremurândă. Dacă nu o ajut eu, nu are cine.

— Și eu ce sunt? Eu nu contez? a continuat ea, cu ochii plini de reproș.

În acel moment, Vlad a intrat pe ușă. Mariana i-a sărit în brațe, plângând teatral.

— Vlad, nora ta nu vrea să mă ajute! Pentru mama ei are bani, pentru mine nu!

Vlad m-a privit cu o răceală pe care nu o mai văzusem la el.

— Ana, nu pot să cred că faci asta. E mama mea!

— Și mama mea e tot mama mea! am strigat, simțind cum mă prăbușesc pe dinăuntru.

Seara, după ce Mariana a plecat, Vlad a venit la mine. Radu dormea liniștit în pătuț, iar eu stăteam pe marginea patului, cu ochii în gol.

— Ana, nu putem continua așa. Ori găsim o soluție, ori…

— Ori ce, Vlad? Ori ce? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Ori nu mai are rost să fim împreună.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Pentru prima dată, am realizat că Vlad nu va înțelege niciodată. Pentru el, totul era despre echilibru, despre a împărți totul egal. Pentru mine, era despre loialitate, despre sacrificiu. Mama mea a renunțat la tot pentru mine. Cum aș putea să o las la greu?

Au urmat săptămâni de tăcere și răceală. Vlad vorbea doar când era nevoie. Mariana nu mai venea, dar trimitea mesaje pline de reproș. Mama mea mă suna tot mai rar, de teamă să nu mă supere. Mă simțeam prinsă între două lumi, fără să aparțin niciuneia.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama. Era la spital, căzuse pe scări. Am lăsat totul și am fugit la ea. Vlad nu a venit. Când m-am întors acasă, l-am găsit făcând bagajele.

— Plec la mama. Poate așa îți dai seama că nu ești singură pe lume, mi-a spus, fără să mă privească.

Am rămas singură, cu Radu în brațe. Am plâns ore în șir, întrebându-mă dacă am greșit undeva. Dar, în adâncul sufletului, știam că nu puteam să-mi trădez mama. Poate că nu sunt o soție perfectă, dar sunt fiica mamei mele. Și, dacă trebuie, îi dau și ultimul leu. Soacra mea să se descurce singură. Nu sunt obligată să o întrețin.

Oare am făcut bine? Oare există vreo cale de mijloc între datoria față de părinți și cea față de familia pe care ți-o întemeiezi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?