Datoria de frate sau povară de familie?

— Nu pot să cred că iar mă rogi pe mine, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă. Era deja a treia oară în ultimele două săptămâni când fratele meu mă suna să mă întrebe dacă pot veni să-l ajut la renovarea apartamentului pe care tocmai îl cumpărase în Militari.

— Hai, măi, Radu, doar știi că nu mă pricep la astea. Tu ai mai făcut, ai scule, ai răbdare… Și oricum, suntem frați! a venit răspunsul lui, cu tonul acela al lui de parcă totul i se cuvine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mi-am amintit instantaneu de vara trecută, când eu și soția mea, Irina, ne chinuiam să zugrăvim camera fetiței noastre. L-am sunat atunci pe Vlad, rugându-l să vină măcar două ore să mă ajute cu mobila grea. Mi-a spus că are treabă la birou și că nu poate lipsi. Nici măcar nu m-a întrebat cum a ieșit la final.

Acum stăteam în bucătăria noastră mică, cu Irina privind la mine peste cana de cafea. Ochii ei spuneau totul: „Iar te lași pe tine pentru el?”

— Ce faci? îl ajuți? m-a întrebat ea încet, după ce am închis telefonul.

— Nu știu… E fratele meu. Dar simt că nu e corect. Când am avut eu nevoie, n-a fost acolo.

Irina a oftat și a dat din cap.

— Poate ar trebui să-i spui asta. Să-i explici cum te simți.

Dar cum să-i spun? Vlad era mereu cel care primea totul de-a gata. Tata îi dădea bani când avea nevoie, mama îi gătea preferatele chiar dacă eu eram bolnav. Eu eram cel „responsabil”, cel care „se descurcă singur”. Și uite-mă acum, la 34 de ani, încă prins în același tipar.

Sâmbătă dimineața am ajuns la apartamentul lui Vlad. Mirosea a vopsea proaspătă și a praf de glet. Vlad era deja acolo, cu o bere în mână și un zâmbet larg.

— Frateee! Ce bine că ai venit! Hai să-ți arăt ce e de făcut!

Am început să dăm jos tapetul vechi. Vlad povestea despre planurile lui: cum vrea să facă un perete accent cu cărămidă aparentă, cum visează la o bucătărie open-space. Eu ascultam absent, simțind cum fiecare bucată de tapet smulsă îmi rupea și o fâșie din răbdare.

La prânz, Vlad a ieșit să ia pizza. Am rămas singur cu gândurile mele și cu pereții goi. M-am întrebat: oare chiar sunt dator să fiu mereu cel care ajută? Oare Vlad ar face același lucru pentru mine?

Când s-a întors, am prins curaj.

— Vlad, pot să te întreb ceva?

— Sigur, ce-i?

— Ții minte vara trecută? Când te-am rugat să mă ajuți cu camera Mariei?

A dat din umeri.

— Da… Dar știi că aveam deadline-uri la muncă.

— Știu. Dar uite, eu am venit acum, deși și eu am treabă. Simt că mereu eu sunt cel care sare pentru tine, dar tu nu faci același lucru pentru mine.

Vlad s-a uitat la mine ca și cum nu înțelegea despre ce vorbesc.

— Hai mă, nu exagera! Suntem frați! Așa e normal!

— Normal pentru cine? Pentru tine? Pentru mine nu mai e normal să fiu mereu cel care cedează.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.

— Deci ce vrei să faci? Să pleci?

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să stric totul între noi. Dar nici nu mai puteam continua așa.

— Vreau doar să știi cum mă simt. Și să te gândești dacă ai fi dispus vreodată să faci același lucru pentru mine.

Vlad n-a zis nimic. Am terminat ziua în liniște, fiecare cu gândurile lui. Când am ajuns acasă, Irina m-a luat în brațe fără să spună nimic.

În zilele următoare, Vlad nu m-a mai sunat. Nici eu pe el. Mama m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva între noi. I-am spus doar că uneori e nevoie să pui limite ca să nu te pierzi pe tine însuți.

Au trecut două săptămâni până când Vlad mi-a trimis un mesaj: „Mersi că ai venit atunci. Poate n-am fost cel mai bun frate mereu. Hai la o bere?”

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba cu adevărat între noi. Dar știu că am făcut primul pas spre a-mi apăra dreptul la respect și reciprocitate.

Oare câți dintre noi trăim cu povara datoriilor nescrise din familie? Și cât timp putem duce această povară fără să ne pierdem pe noi înșine?