„De când ai divorțat, nu mai primești nimic!” — Povestea unei familii sfâșiate de orgolii și neînțelegeri

— Nu meriți nimic! De când ai divorțat, nu mai primești niciun leu de la mine!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde mi-am petrecut copilăria. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii ei, altădată blânzi, erau acum două tăișuri reci. Mă uitam la ea și nu o recunoșteam. Parcă nu mai era mama care mă ținea de mână când îmi era frică de întuneric.

— Mamă, nu e vorba despre bani… E vorba despre mine, despre Mara. Nu vezi că ne pierdem una pe alta? am încercat să-i spun, dar vocea mi s-a frânt.

Ea a oftat adânc și a privit pe fereastră, acolo unde cireșul bătrân își scutura florile peste curte. — Ai făcut de rușine familia. Ce-o să zică lumea? Să divorțezi la patruzeci de ani… Ce exemplu îi dai fetei tale?

Mara, fiica mea de șaptesprezece ani, stătea pe scaunul de lângă ușă, cu ochii în telefon. Nu spunea nimic, dar știam că ascultă. De câteva luni, de când am plecat de lângă Victor, soțul meu, Mara se răcise față de mine. Se mutase la mama fără să mă întrebe, iar eu rămăsesem singură în apartamentul nostru mic din cartierul Militari.

În fiecare seară mă întrebam unde am greșit. Am stat ani întregi într-o căsnicie care mă sufoca doar ca să nu-i dezamăgesc pe ai mei. Victor nu era un om rău, dar nici nu mă mai iubea. Ne certam din orice: facturi, mâncare, viitorul Marei. Am simțit că mă pierd pe mine însămi și am avut curajul să plec. Dar curajul meu a venit cu un preț.

Mama a început să mă evite. Nu-mi mai răspundea la telefon decât rar și sec. Când am venit să o văd, m-a întâmpinat cu acea privire tăioasă și cu amenințarea dezmoștenirii. Casa bătrânească din Ploiești era tot ce rămăsese din moștenirea tatălui meu. Mă durea gândul că aș putea pierde legătura cu trecutul meu, dar și mai tare mă durea că Mara părea să o prefere pe mama.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am primit un mesaj de la Mara: „Nu vreau să vin la tine azi. Bunica are nevoie de mine.” Am simțit cum mi se strânge inima. Am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea sau doar o femeie care a avut curajul să-și schimbe viața.

A doua zi am mers la mama acasă. Am găsit-o pe Mara în bucătărie, făcând clătite cu bunica ei. Râdeau împreună, iar eu eram un intrus. — Bună, Mara… Pot să vorbesc cu tine?

Mara s-a uitat la mine fără zâmbet: — Ce vrei?

— Să stăm puțin de vorbă… doar noi două.

Mama a intervenit imediat: — Las-o în pace! Nu vezi că e fericită aici? Tu ai ales să pleci!

— Nu am ales să plec de lângă voi! Am ales să plec dintr-o relație care mă făcea nefericită! am izbucnit eu.

Mara a dat ochii peste cap: — Mereu e vorba despre tine…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit afară și m-am sprijinit de gardul vechi al curții. Ploua ușor și aerul mirosea a pământ reavăn. Mi-am amintit cum alergam prin curte când eram mică și cum mama mă striga la masă. Unde dispăruse totul?

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru relația noastră. Mara a început să mă evite tot mai mult. Mama îi spunea mereu cât de mult o iubește și cât de mult suferă din cauza „greșelilor mele”. Eu eram mereu vinovată pentru tot.

Într-o zi, am primit o scrisoare recomandată: mama mă anunța oficial că nu voi primi nimic din moștenire dacă nu „îmi repar greșeala”. Am simțit că lumea mea se prăbușește. Nu pentru bani sau casă, ci pentru că mama mea mă respingea ca pe un străin.

Am încercat să vorbesc cu Mara la liceu. Am așteptat-o la poartă:

— Mara, te rog… hai să mergem la o cafea. Vreau doar să știi că te iubesc.

Ea s-a uitat la mine rece: — Poate ar trebui să te gândești la ce ai făcut înainte să ceri iubire.

Am plecat acasă cu sufletul gol. În fiecare zi mă luptam cu gândurile mele: dacă aș fi rămas cu Victor doar pentru liniștea familiei? Dacă aș fi acceptat umilința doar ca Mara să fie fericită? Dar ce fel de exemplu i-aș fi dat atunci?

Au trecut luni în care am trăit ca o umbră. Mergeam la serviciu, mă întorceam acasă și plângeam în tăcere. Prietenele mele încercau să mă încurajeze:

— Livia, ai făcut ce trebuia! Nu poți trăi pentru alții toată viața!

Dar eu nu puteam să nu mă simt vinovată.

Într-o zi, Mara m-a sunat plângând: — Mama… bunica e la spital! A făcut un infarct!

Am alergat la spital fără să stau pe gânduri. Când am ajuns acolo, Mara m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp:

— Îmi pare rău… Poate am fost prea dură cu tine…

Am plâns împreună pe holurile reci ale spitalului. Mama era între viață și moarte, iar noi două eram din nou unite prin durere.

Câteva zile mai târziu, mama s-a trezit și m-a chemat lângă ea:

— Livia… poate am greșit și eu… Mi-a fost frică să nu te pierd… Dar te-am pierdut oricum…

Am ținut-o de mână și am simțit că poate există speranță pentru noi.

Acum, după toate aceste luni de suferință și neînțelegeri, încă nu știu dacă familia înseamnă sânge sau alegere. Dar știu sigur că nu vreau să mai trăiesc după regulile altora.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i supărăm pe cei dragi? Și cât ne costă asta cu adevărat?