De ce ai crezut-o pe ea? Povestea destrămării unei familii românești

— De ce ai crezut-o pe ea, mamă? De ce?
Vocea lui Vlad răsună ca un tunet în sufrageria rece. Mâinile îi tremură pe marginea mesei vechi, iar ochii îi ard de furie. Eu stau în fotoliul moale, cu o pătură pe genunchi, încercând să-mi adun gândurile. În colțul camerei, Ilinca, fiica mea cea mică, se preface că citește, dar știu că ascultă fiecare cuvânt.

— Vlad, nu e așa cum crezi… încerc să spun, dar el mă întrerupe.

— Ba da! Ai ales-o pe ea! Pe Maria! Pe fata aia care a venit aici doar ca să ne ia totul! Tu nici măcar nu vezi cum te manipulează!

Îmi mușc buzele. Maria a apărut în viața noastră acum doi ani, după ce Sorin a plecat. O prietenă veche, rămasă fără familie, pe care am primit-o în casă. Vlad n-a suportat-o niciodată. Spunea mereu că nu e de încredere, că vrea doar banii noștri. Dar eu… eu aveam nevoie de cineva. După ce Sorin m-a părăsit pentru o femeie mai tânără și și-a făcut alt copil, casa asta a devenit prea mare și prea goală.

— Vlad, nu e vorba de bani. E vorba de familie. De suflet. Maria m-a ajutat când tu și Ilinca erați plecați la facultate. Nu pot s-o dau afară acum, n-ar fi omenește.

— Dar pe mine poți să mă dai afară? urlă el. Pe mine poți să mă lași fără nimic?

Ilinca ridică privirea din carte și spune încet:

— Vlad, nu e corect ce faci…

El o ignoră. Se ridică brusc și lovește cu pumnul în masă:

— Vreau să scrii casa pe numele meu! Acum! Să nu ajungă la străini!

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Mă uit la el — băiatul meu cel mare, care odinioară îmi aducea flori de câmp și mă îmbrățișa fără motiv. Acum e un bărbat furios, cu ochii plini de reproșuri.

— Vlad, tatăl tău a vrut să vândă totul după divorț. Eu m-am luptat să păstrez casa asta pentru voi. Nu vreau să ne certăm pentru bani.

— Nu pentru bani! Pentru dreptate! Maria nu are ce căuta aici!

Mă ridic cu greu din fotoliu. Mâinile îmi tremură.

— Vlad, dacă ai fi fost aici când am plâns nopți întregi după ce tatăl tău a plecat… dacă ai fi știut cât de greu mi-a fost să vă cresc singură… poate ai înțelege de ce am nevoie de liniște acum.

El tace. În ochii lui văd o luptă între furie și durere.

— Eu n-am plecat niciodată de bunăvoie, spune el încet. Tu m-ai împins departe când ai început s-o asculți pe Maria mai mult decât pe mine.

Ilinca se apropie de mine și mă ia de mână.

— Mamă, nu te mai certați… Nu merită.

Dar Vlad nu cedează:

— Dacă nu scrii casa pe numele meu, nu mai vreau să aud de tine!

Îmi simt sufletul sfâșiat. Cum am ajuns aici? Cum s-a transformat dragostea noastră în ură și suspiciune?

După ce Vlad pleacă trântind ușa, Ilinca rămâne lângă mine. Îmi șterge lacrimile cu palma ei mică.

— Mamă, nu e vina ta. Vlad e rănit. Și eu sunt… dar nu vreau să pierdem totul pentru niște hârtii.

O strâng la piept și plâng amândouă. În acea seară lungă și rece, mă gândesc la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la carieră ca să fiu mamă cu normă întreagă; cum am suportat umilințele lui Sorin doar ca să păstrez familia unită; cum am crezut că iubirea poate vindeca orice rană.

A doua zi primesc un mesaj de la Sorin: „Am auzit că Vlad vrea casa. Sfatul meu: vinde-o și împarte banii. Nu merită să te chinui.”

Îl privesc lung pe ecran. Sorin n-a înțeles niciodată ce înseamnă acasă pentru mine. Pentru el totul a fost mereu despre bani și aparențe.

Maria intră în bucătărie cu pași timizi.

— Îmi pare rău că am provocat atâta ceartă… Dacă vrei să plec…

O opresc din gest:

— Nu tu ești problema, Maria. Problema e că familia mea s-a rupt și nu știu dacă mai pot lipi bucățile.

În zilele următoare încerc să vorbesc cu Vlad. Îi trimit mesaje, îl sun, dar nu răspunde. Ilinca încearcă și ea — nimic. Casa devine tot mai tăcută, iar eu mă simt tot mai singură.

Într-o seară, găsesc o scrisoare sub ușă: „Mamă, am nevoie de timp. Poate într-o zi o să înțelegi cât m-ai rănit.”

Mă privesc în oglindă: riduri adânci, ochi obosiți, părul încărunțit prea devreme. Unde am greșit? Am iubit prea mult? Am avut prea multă încredere? Sau poate n-am știut să spun „nu” la timp?

Ilinca vine lângă mine:

— Mamă, hai să mergem la bunica la țară weekendul ăsta. Poate ne liniștim puțin…

Accept. La țară aerul e curat și liniștea e altfel — nu doare atât de tare ca acasă.

Într-o dimineață friguroasă, stau pe prispa casei bătrânești și privesc câmpul alb sub zăpadă. Mă întreb dacă Vlad va reveni vreodată acasă sau dacă familia noastră va rămâne pentru totdeauna spartă între orgolii și neînțelegeri.

Poate că dragostea de mamă nu e niciodată suficient de puternică pentru a vindeca toate rănile. Sau poate că unele răni trebuie doar acceptate…

Oare câți dintre noi ne pierdem copiii din cauza neîncrederii și a luptelor pentru lucruri materiale? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?