„De ce ai plecat când aveam cea mai mare nevoie de tine?” – Povestea mea între speranță și dezamăgire

— Ana, nu mai plânge, te rog! Nu ajută la nimic, mi-a spus mama, cu vocea ei tăioasă, în timp ce încerca să-mi ia copilul din brațe. Eram încă pe patul din salonul de la Maternitatea Polizu, cu ochii umflați de nesomn și sufletul sfâșiat. În jurul meu, femei cu zâmbete obosite își țineau copiii la piept, dar eu simțeam că lumea mea se prăbușește.

Cu două zile înainte, Vlad, soțul meu, mi-a spus la telefon: „Ana, nu pot să vin. Nu cred că sunt pregătit pentru asta. Am nevoie de timp.” Am simțit cum tot sângele mi se scurge din vene. Nu am avut puterea să-i răspund. Am închis ochii și am strâns copilul la piept, încercând să-mi opresc lacrimile care curgeau fără oprire.

Mama a rămas lângă mine, dar nu cu blândețe, ci cu reproșuri. „Ți-am spus eu că Vlad nu e bărbat de familie! Dar tu nu, ai vrut să te măriți repede, să faci copil… Acum vezi ce-ai ales!”

Am vrut să țip la ea, să-i spun că nu e vina mea, că nu am știut niciodată că Vlad ar putea să mă lase așa, dar nu am avut putere. M-am simțit mică, neputincioasă și rușinată. În loc să mă bucur de fiul meu, David, mă luptam cu o durere care mă sfâșia din interior.

Când am ajuns acasă, totul era schimbat. Camera copilului era pregătită, dar patul conjugal era gol. Vlad își luase hainele și câteva lucruri personale. Pe noptieră rămăsese doar poza noastră de la nuntă. Am luat-o în mână și am izbucnit în plâns.

Seara, tata a venit acasă și a început scandalul:
— Ce-ai de gând să faci acum? Crezi că poți crește singură un copil? Ai văzut cât costă laptele praf? Ai văzut cât costă scutecele?

— O să mă descurc! am răspuns printre lacrimi.

— Cu ce? Cu salariul tău de educatoare? Ai visat prea mult cu ochii deschiși! Vlad a făcut ce fac toți bărbații slabi: a fugit!

M-am simțit ca o povară pentru părinții mei. În fiecare zi încercam să le demonstrez că pot fi o mamă bună pentru David. Îl plimbam prin parc, îi cântam, îi povesteam despre lumea asta mare și nedreaptă. Dar în fiecare seară, când adormea, mă prăbușeam pe podea și plângeam în tăcere.

Prietenii mei au început să dispară unul câte unul. „Ana, nu știm ce să-ți spunem…”, „Poate e mai bine așa…”, „O să-ți revii tu!” – vorbe goale care mă făceau să mă simt și mai singură.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Îmi pare rău. Nu pot să fiu tată. Nu pot să fiu soț.” Atât. Fără explicații. Fără scuze adevărate. Am vrut să-i răspund, dar am șters mesajul și am aruncat telefonul pe canapea.

Mama a început să insiste să merg la biserică: „Poate găsești liniște acolo.” Am mers într-o duminică dimineața, cu David în brațe. Preotul vorbea despre iertare și răbdare. M-am uitat la chipurile oamenilor din jur – toți păreau liniștiți, împăcați cu viața lor. Eu simțeam doar un gol imens.

Într-o zi ploioasă de martie, l-am întâlnit pe Radu la magazinul din colț. Fost coleg de liceu, mereu glumeț și optimist. M-a întrebat ce mai fac și i-am spus adevărul:
— Sunt singură cu un copil mic și nu știu dacă o să reușesc.

Radu m-a privit serios pentru prima dată:
— Ana, nu ești singură. Ai pe cineva care te iubește necondiționat: pe David. Și ai pe cineva care te poate ajuta: pe tine însăți.

Vorbele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să caut grupuri de sprijin pentru mame singure pe Facebook. Am cunoscut femei ca mine: părăsite, judecate, dar care nu s-au lăsat doborâte.

Încet-încet am început să mă ridic. Am găsit un job part-time la o grădiniță privată unde puteam merge cu David. Nu era ușor – salariul era mic, oboseala mare – dar pentru prima dată după mult timp simțeam că fac ceva pentru mine.

Familia încă mă judeca:
— O să-ți găsești alt bărbat? Cine o să vrea o femeie cu copil?

— Nu știu și nici nu-mi pasă acum! Vreau doar să fiu bine cu mine însămi!

Au trecut doi ani de atunci. David merge acum la grădiniță și e un băiat vesel și curios. Vlad nu l-a mai căutat niciodată. Mama încă oftează când mă vede singură la masă de Crăciun. Tata s-a mai înmuiat – uneori îl ia pe David la pescuit.

Eu? Încerc să mă iert pe mine însămi pentru greșelile făcute și să nu mai aștept validarea altora. Dar uneori, noaptea târziu, când liniștea apasă peste blocurile cenușii din București, mă întreb: oare voi mai putea vreodată să am încredere în cineva? Sau rănile astea vor rămâne mereu deschise?

Voi ce credeți? Se poate vindeca inima după o astfel de trădare sau purtăm cicatricile toată viața?