De ce am lăsat fiul și nora să locuiască la mine — povestea care mi-a răsturnat viața

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! — vocea Irinei răsuna ascuțit din bucătărie, în timp ce eu stăteam pe hol, cu mâna pe clanță, neștiind dacă să intru sau să mă fac că nu aud.

Era a treia oară săptămâna aceea când îi auzeam certându-se. De când s-au mutat la mine, apartamentul meu mic din Drumul Taberei nu mai era acasă, ci un câmp de bătălie. Mă simțeam ca o umbră în propria viață, încercând să nu deranjez, să nu fiu o povară. Dar oare nu eu eram cea care făcuse sacrificiul? Oare nu eu renunțasem la liniștea bătrâneților pentru ca ei să aibă un început mai ușor?

Totul a început în urmă cu un an. Vlad, băiatul meu unic, m-a sunat într-o seară de toamnă:

— Mamă, am rămas fără chirie. Proprietarul vrea să vândă apartamentul. Nu găsim nimic decent la prețuri normale. Putem veni la tine o perioadă?

Am simțit un nod în gât. Îmi plăcea liniștea mea, rutina de pensionară: cafeaua de dimineață pe balcon, serialele turcești, vizitele la vecina Rodica. Dar cum să-l refuz? Era copilul meu. Am spus „da” fără să clipesc.

Primele zile au fost pline de entuziasm. Irina gătea prăjituri, Vlad mă ajuta cu cumpărăturile. Îmi plăcea să-i am aproape, să aud râsete tinere în casă. Dar curând au apărut primele fisuri.

— Mamă, ai vărsat iar apă pe jos! — Irina ridica tonul când găsea urme pe gresie.
— Vlad, spune-i mamei tale să nu mai intre peste noi în cameră! — o auzeam șoptind seara.

Mă simțeam din ce în ce mai străină. Într-o zi, am găsit ușa de la sufragerie încuiată. Băteau la ușă doar când aveau nevoie de ceva: bani pentru facturi, ajutor la curățenie sau sfaturi despre rețete.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am auzit-o pe Irina plângând:

— Nu mai suport! Nu avem intimitate, nu avem spațiu! De ce nu putem avea și noi casa noastră?

Vlad a oftat:
— Știi bine că nu ne permitem acum. Mama ne-a ajutat cât a putut.

M-am retras în camera mea, cu inima strânsă. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit acceptându-i. Poate că le făceam mai mult rău decât bine.

Zilele au devenit monotone și apăsătoare. Micul meu univers era invadat de certuri și reproșuri. Irina a început să mă evite; Vlad era mereu obosit sau absent. Mesele împreună au devenit rare. Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o listă cu reguli scrisă de Irina: „Nu intrați în camera noastră fără să bateți”, „Nu folosiți baia după ora 22”, „Nu lăsați vase murdare în chiuvetă”.

Am simțit că mi se taie respirația. Am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni.

Vecina Rodica m-a întrebat într-o zi:
— Elena, ce-ai pățit? Nu te mai văd zâmbind.

Am dat din umeri:
— E greu când casa ta nu-ți mai aparține.

În Ajunul Crăciunului, am încercat să aduc puțină bucurie. Am gătit sarmale și cozonac, am pus masa frumos. Dar Vlad și Irina au venit târziu acasă, obosiți și nervoși.

— Mamă, trebuia să ne anunți că faci atâta mâncare! Noi ținem dietă acum… — Irina a împins farfuria deoparte.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Toată copilăria lui Vlad mi-a trecut prin fața ochilor: zilele când îi făceam supă de pui când era bolnav, serile când îl legănam la piept după ce îi citeam povești. Acum eram doar o bătrână incomodă în propria casă.

Într-o noapte, am avut un vis ciudat: eram din nou tânără și Vlad era mic; râdea și mă lua de mână. M-am trezit plângând.

După Anul Nou, tensiunile au crescut. Într-o seară, Irina a izbucnit:
— Nu mai pot! Ori găsim altceva, ori eu plec!

Vlad a încercat să o liniștească:
— Hai să mai avem răbdare… Mama ne-a ajutat mult.

Dar privirea Irinei era rece ca gheața.

În acea noapte am luat o decizie grea: le-am spus că trebuie să-și caute alt loc până la vară. Am simțit că mă prăbușesc sub greutatea propriilor cuvinte.

— Mamă… — Vlad era șocat — Dar unde să mergem?
— Nu știu, Vlad… dar nici eu nu mai pot trăi așa. M-am pierdut pe mine însămi în tot acest haos.

Au plecat două luni mai târziu. Casa a rămas goală și tăcută. La început am simțit ușurare; apoi a venit singurătatea — grea ca o piatră pe piept.

Vlad mă sună rar acum; Irina aproape deloc. Mă întreb adesea dacă am făcut bine sau rău. Dacă sacrificiul unei mame are limite sau dacă trebuie să ne pierdem pe noi înșine pentru copiii noștri.

Oare există vreun echilibru între iubirea pentru familie și dreptul la propria liniște? Sau suntem condamnați să alegem mereu între sufletul nostru și fericirea celor dragi?