De ce am rămas singură la 42 de ani: Povestea mea între așteptări, familie și dorința de libertate

— Irina, iar ai venit singură la masa de Paște? Vocea mamei răsună tăios prin sufrageria încărcată de mirosul cozonacului și al fripturii. Mă simt ca o adolescentă prinsă cu minciuna, deși am 42 de ani. Tata oftează din colțul lui, iar fratele meu, Cătălin, își ridică ochii din telefon doar ca să mă privească ironic.

— Mamă, nu e ca și cum nu încerc, răspund încet, dar știu că nu-i va fi suficient.

— Toate prietenele tale au copii, familie… Tu ce aștepți? Să treacă viața pe lângă tine?

Mă simt mică, de parcă toată lumea s-ar fi strâns să mă judece. Și totuși, în fiecare an, aceeași discuție. De fiecare dată când mă întorc acasă, la Pitești, mă simt ca un eșec ambulant. În București, viața mea pare normală: job bun la o agenție de publicitate, prieteni, ieșiri la teatru sau la cafea. Dar aici, la masa părinților mei, totul se reduce la un singur lucru: de ce sunt singură?

Adevărul e că nici eu nu mai știu exact. Am avut relații. Unele lungi, altele scurte. Pe Mihai l-am iubit nebunește la 27 de ani, dar el voia copii imediat, iar eu abia descopeream cine sunt. Cu Vlad am stat patru ani, dar ne-am pierdut printre facturi și certuri despre cine spală vasele. După despărțirea de el, am început să cred că poate nu sunt făcută pentru familie.

Acum două luni l-am cunoscut pe Radu. Ne-am întâlnit pe o aplicație de dating — da, la 42 de ani încă mai încerc! — și părea altfel decât ceilalți: calm, matur, cu un umor sec care mă făcea să râd în hohote. La prima întâlnire mi-a spus direct:

— Să știi că nu caut doar o aventură. Vreau ceva serios.

Am zâmbit amar. Câți bărbați nu mi-au spus asta? Dar ceva din privirea lui m-a făcut să-i dau o șansă. Am început să ieșim tot mai des. Îmi plăcea cum mă asculta când vorbeam despre visele mele — să călătoresc în Patagonia, să scriu o carte despre femeile care nu se conformează tiparelor.

Dar după câteva săptămâni, Radu a început să pună întrebări care mă făceau să mă simt din nou ca la masa de Paște:

— Nu te gândești că poate ai ratat momentul pentru copii?

— Nu ți-e frică să rămâi singură la bătrânețe?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce toată lumea vede singurătatea ca pe o boală? De ce nu poate fi și o alegere? Sau poate doar încerc să mă conving că e alegerea mea…

Într-o seară, după o ceartă cu Radu despre viitorul nostru (sau lipsa lui), am ieșit pe balconul apartamentului meu mic din Drumul Taberei și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că aștept prea mult. Poate că vreau prea mult spațiu pentru mine. Sau poate că încă port în mine vocea mamei care-mi spune că nu sunt întreagă fără un bărbat lângă mine.

A doua zi am primit un mesaj de la Radu: „Poate ar trebui să ne luăm o pauză. Simt că nu suntem pe aceeași lungime de undă.” Am simțit un gol în stomac, dar și o ușurare ciudată. Poate chiar nu eram pe aceeași lungime de undă — nici cu el, nici cu ceilalți bărbați din viața mea.

La serviciu, colegele mele mai tinere mă privesc uneori ca pe o ciudățenie. „Tu chiar nu vrei copii?” mă întreabă Ana într-o pauză de cafea.

— Nu știu dacă vreau sau dacă mi-e frică să vreau, îi răspund sincer.

— Dar nu te simți singură?

— Uneori da. Dar alteori mă simt liberă.

Adevărul e că libertatea are un preț. Seara, când ajung acasă și nu mă așteaptă nimeni, uneori plâng fără motiv. Alteori dansez prin casă cu muzica dată tare și mă bucur că pot face orice vreau. Sunt zile când îmi doresc să am pe cineva lângă mine și zile când mi-e teamă să nu-mi pierd independența.

Mama continuă să spere că „o să-mi vină mintea la cap”. Tata tace și mă privește cu ochii lui blânzi, dar triști. Cătălin are deja doi copii și o soție care îl sună din oră în oră. Eu am liniștea mea — și uneori mă întreb dacă nu cumva e doar o iluzie.

Într-o duminică dimineață am mers cu mama la biserică. Preotul a vorbit despre familie ca despre „celula de bază a societății”. M-am uitat la femeile din jur: unele obosite, altele fericite sau resemnate. O bătrână mi-a zâmbit cald și mi-a spus:

— Draga mea, fiecare are drumul lui. Să nu-ți fie rușine cu al tău.

Am plecat acasă cu gândurile răvășite. Poate că nu e nimic greșit cu mine. Poate că drumul meu e altul — sau poate încă îl caut.

M-am gândit mult la ce mi-a spus bătrâna aceea necunoscută. Și acum vă întreb pe voi: Oare chiar trebuie să fim toți la fel ca să fim fericiți? Sau curajul adevărat e să-ți asumi cine ești, chiar dacă asta înseamnă să fii diferit?