De ce fiica mea refuză să-și îngrijească mama bolnavă: Povestea unei familii sfâșiate

— Nu mai pot, tată! Nu mă mai pune să merg la ea!
Vocea Ilincăi răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul farfuriei pe care o trântise pe masă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima grea. O priveam cum tremura, cu ochii roșii de plâns și obrajii aprinși de furie.
— E mama ta, Ilinca… E bolnavă. Are nevoie de noi, am încercat să-i spun, dar cuvintele mi-au ieșit stinse, ca o rugăciune pe care nu o mai crede nimeni.

Nu era prima dată când aveam discuția asta. De când Maria, soția mea, fusese diagnosticată cu scleroză multiplă, viața noastră se schimbase radical. Eu și fiul nostru, Vlad, încercam să ne împărțim între serviciu și îngrijirea ei. Dar Ilinca… Ilinca nu voia să audă.

— Nu pot, tată! Nu pot s-o văd așa! Nici nu vrei să știi ce mi-a făcut când eram mică!
A izbucnit din nou în plâns și a ieșit trântind ușa. Am rămas singur, cu sunetul pașilor ei pe scări ca un ecou al neputinței mele.

M-am așezat la masa din bucătărie și am privit pe geam. Era o zi mohorâtă de februarie, cu zăpadă murdară pe trotuare și cerul plumburiu. M-am gândit la toate momentele în care am simțit că familia noastră e pe cale să se destrame. La început, Maria era totul pentru noi: o femeie puternică, dar severă. Poate prea severă cu Ilinca.

Vlad a intrat tiptil în bucătărie.
— A plecat iar?
Am dat din cap.
— Las-o, tată. Poate are nevoie de timp.

Dar timpul nu era de partea noastră. Maria se stingea încet, iar eu mă simțeam prins între două fronturi: boala ei și răceala Ilincăi.

În seara aceea, am încercat să vorbesc cu Maria. Stătea în pat, cu ochii pierduți în tavan.
— Ilinca nu vrea să vină la tine… Nu știu ce să fac.
Ea a oftat adânc.
— Las-o… Poate e mai bine așa. N-am fost o mamă bună pentru ea.

M-am uitat la ea uimit.
— Cum poți spune asta?
— Știi bine… Am fost prea dură. Mereu am vrut să fie perfectă. Să nu greșească niciodată. Poate am rănit-o mai mult decât mi-am dat seama.

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. Îmi venea să țip la ea: „Dar ești mama ei! Are datoria să fie aici!” Dar m-am abținut. Poate că nu era chiar așa simplu.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ilinca în bucătărie, cu ochii umflați de nesomn.
— Tată… pot să-ți spun ceva?
Am dat din cap.
— Când eram mică și luam note proaste… mă pedepsea urât. Mă ținea închisă în cameră cu orele. Nu mă lăsa să ies nici la baie uneori. Și când plângeam… îmi spunea că sunt slabă și că n-o să ajung nimic.

Am simțit cum mi se strânge inima. Știam că Maria fusese severă, dar nu știam cât de mult o rănise pe Ilinca.
— De ce nu mi-ai spus până acum?
— Pentru că mereu ai fost de partea ei… Mereu ai zis că exagerez.

M-am simțit vinovat. Poate că am ales mereu calea ușoară: să nu văd adevărul ca să nu stric liniștea casei.

Vlad a venit lângă noi și i-a pus mâna pe umăr Ilincăi.
— Știu că ți-e greu… Dar poate dacă ai vorbi cu ea… Poate ar ajuta pe amândouă.
Ilinca a dat din cap negativ.
— Nu pot. Nu încă.

Zilele au trecut greu. Maria se stingea încet, iar eu mă împărțeam între serviciu și spital. Vlad mă ajuta cum putea, dar era clar că și el suferea. Într-o seară, l-am găsit plângând în camera lui.
— Mi-e dor de cum era mama înainte… De ce s-a schimbat totul?
Nu am avut răspunsuri pentru el.

Într-o duminică, am decis să încerc din nou să vorbesc cu Ilinca.
— Ilinca, știu că te-a rănit… Dar dacă nu faci pasul ăsta acum, s-ar putea să regreți toată viața. Nu pentru ea… pentru tine.
Ea m-a privit lung, cu ochii plini de lacrimi.
— Mi-e frică…
— Și mie mi-e frică… Dar trebuie să încercăm să ne vindecăm cumva.

După câteva zile, Ilinca a venit la spital. A intrat timid în salonul Mariei. Mama ei dormea. S-a așezat lângă pat și i-a luat mâna între palme. Am ieșit din salon ca să le las singure.

Când s-a întors acasă, Ilinca era schimbată. Nu mi-a spus ce au vorbit, dar am văzut că povara i se mai ușurase puțin.

Maria s-a stins câteva săptămâni mai târziu. La înmormântare, Ilinca a plâns în hohote și a ținut-o pe Vlad strâns de mână tot timpul. După aceea, am început să vorbim mai des despre trecutul nostru — despre greșelile noastre și despre cum putem merge mai departe ca familie.

Acum, când privesc înapoi la tot ce s-a întâmplat, mă întreb: câte familii trăiesc cu răni ascunse sub covorul tăcerii? Câte fiice sau fii poartă poveri nevindecate pentru că nu au avut curajul sau sprijinul să le spună părinților adevărul? Oare e vreodată prea târziu să ne iertăm unii pe alții?