De ce mă judeci? Povestea unei femei care nu vrea copii într-o Românie care nu iartă

— Irina, ai 34 de ani. Când ai de gând să te maturizezi? Să-ți vezi și tu de viață ca lumea?
Vocea mamei răsună în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și cafea arsă. Mâinile ei tremură pe cana de ceai, iar privirea mi se lipește de ochii ei umezi, plini de reproș. Tata oftează din capătul mesei, ascuns după ziarul vechi, dar știu că ascultă fiecare cuvânt.

— Mamă, nu vreau copii. Nu am vrut niciodată. De ce nu poți să accepți asta?

— Nu poți să știi ce vrei până nu ai! Toate femeile spun așa la început. Dar timpul trece, Irina. O să rămâi singură, o să regreți…

Mă ridic brusc, scaunul scârțâie pe gresie. Simt cum mă sufoc în apartamentul lor mic, tapetat cu poze vechi: eu la grădiniță, eu la serbare, eu la absolvire. Mereu zâmbind pentru alții.

Am ieșit pe balcon și am tras aer adânc în piept. De câte ori trebuie să mă justific? De ce fiecare discuție se termină cu același șantaj emoțional? M-am întrebat de mii de ori dacă e ceva greșit cu mine. Dacă lipsa dorinței de a fi mamă e o boală sau un defect ascuns.

Când l-am cunoscut pe Vlad, credeam că am găsit omul care mă va înțelege. Era calm, blând, cu un zâmbet cald și ochi verzi ca pădurea după ploaie. La început nu părea să-l deranjeze decizia mea. Spunea că vrea să călătorim, să ne bucurăm de viață împreună. Dar după nuntă, presiunea a început să crească.

— Irina, mama mea tot întreabă când îi facem un nepoțel… Toți prietenii noștri au deja copii. Nu te gândești că poate ne va părea rău mai târziu?

— Vlad, nu vreau să fac un copil doar ca să bifăm o rubrică sau ca să facem pe plac altora! Nu simt chemarea asta. Nu pot să mă prefac.

— Dar dacă peste zece ani te răzgândești? Dacă eu îmi doresc atunci?

Am simțit cum între noi se sapă o prăpastie tăcută. Fiecare discuție despre viitor devenea o negociere dureroasă. Seara, când stăteam întinși în pat, mă întrebam dacă dragostea noastră va rezista acestei diferențe fundamentale.

La serviciu, colegele mă priveau ciudat când refuzam să particip la discuțiile despre scutece și grădinițe.

— Tu când te apuci de treabă, Irina? Ești cam în urmă! — glumea Adina, mereu însărcinată sau proaspăt mamă.

— Poate nu vreau copii… — răspundeam încet.

Se lăsa o liniște stânjenitoare, apoi începeau șoaptele: „Sigur are o problemă”, „Poate nu poate”, „E egoistă”.

Într-o zi, la o petrecere de familie, unchiul meu s-a apropiat cu un pahar de vin:

— Irina, tu ești fată deșteaptă, dar uite ce păcat! Cine o să-ți aducă un pahar cu apă la bătrânețe?

Am zâmbit amar:

— Poate o să-mi aduc eu singură… Sau poate nu e ăsta scopul vieții mele.

Toată lumea a râs stânjenit. Dar eu am simțit cum mi se strânge inima. De ce trebuie mereu să mă apăr? De ce nu pot fi acceptată așa cum sunt?

Într-o seară ploioasă, Vlad a venit acasă tăcut. S-a așezat pe canapea și m-a privit lung:

— Irina, cred că trebuie să vorbim serios. Eu chiar îmi doresc un copil. Nu acum, dar știu că vreau asta într-o zi. Și nu vreau să te forțez… Dar nici nu pot trăi cu gândul că nu voi fi tată niciodată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Vlad. Dar nu puteam să mă mint pe mine însămi doar ca să-l păstrez lângă mine.

— Vlad… Dacă asta e atât de important pentru tine, poate că nu suntem făcuți să fim împreună.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. În acea noapte am plâns amândoi până târziu. A doua zi Vlad s-a mutat la fratele lui pentru o vreme.

Mama a venit imediat:

— Vezi ce-ai făcut? Ai stricat totul! O femeie fără copii nu e femeie întreagă! O să rămâi singură toată viața!

Am urlat atunci pentru prima dată:

— Nu sunt defectă! Nu sunt mai puțin femeie dacă nu vreau copii! Vreau doar să fiu lăsată în pace!

Vecinii au bătut în țevi. Mama a început să plângă și a plecat trântind ușa.

Au urmat luni grele. Singurătatea era uneori insuportabilă. M-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am pierdut totul din încăpățânare. Dar când mergeam prin parc și vedeam mame obosite, certându-și copiii sau privind în gol la telefon, simțeam că nu mi-ar fi fost bine în pielea lor.

Am început să merg la terapie. Psiholoaga mea, doamna Dobre, m-a privit blând:

— Irina, ești sigură că decizia ta vine din tine și nu din frică?

— Da… Am avut grijă de frații mei mici toată copilăria. Am crescut prea repede. Acum vreau timp pentru mine.

— Atunci ai dreptul să-ți trăiești viața după propriile reguli.

Încet-încet am început să mă iert pe mine însămi. Să accept că nu toți oamenii trebuie să urmeze același drum ca să fie fericiți sau împliniți.

Vlad s-a întors după câteva luni. Ne-am îmbrățișat lung și am plâns amândoi. Am decis să ne despărțim cu dragoste și respect.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București. Am plante pe balcon și o pisică leneșă care doarme pe pervaz. Încerc să-mi construiesc un sens al meu, fără presiunea altora.

Uneori încă mă doare când văd privirile celor din jur sau aud întrebările insinuante la mesele de familie: „Tu chiar n-ai niciun regret?”

Dar mă uit în oglindă și văd o femeie liberă, care a avut curajul să spună „nu” atunci când toată lumea îi cerea „da”.

Oare cât timp va mai trebui femeile ca mine să se justifice pentru alegerile lor? Oare vom ajunge vreodată într-o lume unde libertatea personală e mai importantă decât tradiția?