De ce nu avem nevoie de bunici care nu ne vor în viața lor

— Nu pot să cred, Vlad! Cum să spună că nu ne ajută? Am stat cu mâinile înghețate pe cana de ceai, privind la el cum se plimba nervos prin sufragerie.

— Irina, nu mai insista. Tata a zis clar: „Nu e treaba noastră să vă cumpărăm vouă apartament. Noi am muncit pentru ce avem.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când părinții lui Vlad, domnul și doamna Popescu, ne arătau cât de puțin le pasă de noi. Dar acum, când găsisem în sfârșit un apartament micuț, la periferia Bucureștiului, și aveam nevoie doar de un avans ca să putem lua creditul, refuzul lor a căzut ca o sentință.

Eu am crescut într-o familie modestă din Bacău. Tata a lucrat la CFR, mama la o croitorie. Nu am avut niciodată prea mult, dar nici nu mi-a lipsit dragostea. Când l-am cunoscut pe Vlad, m-a fascinat lumea lui: părinți cu afaceri, vacanțe la munte și la mare, discuții despre investiții și planuri mari. Dar după nuntă, am simțit că nu fac parte cu adevărat din familia lor. Era mereu o distanță invizibilă între noi.

— Vlad, dar nu e vorba doar de bani! E vorba că nu ne văd ca pe copiii lor. Nici măcar ca pe niște oameni la nevoie!

El a oftat și s-a așezat lângă mine.

— Știu, Irina. Dar nu pot să-i oblig. Ei cred că dacă ne dau bani, ne fac rău, că ne fac leneși.

Am izbucnit în plâns. Nu pentru bani, ci pentru că simțeam că nu contez. Că oricât m-aș strădui să fiu „nora perfectă”, tot nu sunt „de-a lor”.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama mea m-a sunat:

— Mamă, dacă vrei, îți dau eu din economiile mele…

— Nu, mamă! Tu ai pensia mică. Nu vreau să te chinui pentru noi.

M-am simțit prinsă între două lumi: una care ar fi dat totul pentru mine și alta care nici măcar nu voia să audă de problemele noastre.

Au urmat discuții aprinse cu Vlad.

— De ce nu le spui ce simți? De ce îi lași să te trateze așa?

— Pentru că așa sunt ei! Nu-i schimb eu acum…

Într-o duminică am mers la ei la masă. Casa lor mare mirosea a ciorbă de burtă și a mobilă scumpă. Doamna Popescu m-a privit peste ochelari:

— Irina, dragă, știi cum e: fiecare trebuie să-și poarte crucea. Noi n-am avut ajutor de la nimeni.

Am simțit cum îmi ard obrajii.

— Dar Vlad a crescut fără griji…

— Pentru că am muncit! Și voi trebuie să munciți!

Am tăcut. Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, rugându-mă parcă să nu spun nimic. Am înghițit lacrimile și am zâmbit fals tot prânzul.

Seara, acasă, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu vreau să trăiesc toată viața cu sentimentul că suntem mai prejos! Că trebuie să cerșim dragoste sau ajutor!

Vlad m-a luat în brațe.

— O să ne descurcăm singuri. O să vezi.

Dar nu era atât de simplu. Salariile noastre abia acopereau chiria și cheltuielile. În fiecare lună puneam deoparte câte 200 de lei pentru „visul nostru”. Dar visul părea tot mai departe.

Prietenii noștri povesteau cum părinții lor i-au ajutat cu avansul sau chiar le-au cumpărat apartamentele. La fiecare întâlnire mă simțeam tot mai mică.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am scris o scrisoare pe care n-am trimis-o niciodată:
„Dragă doamnă Popescu,
Nu vă cer bani. Vreau doar să știți cât doare să fii mereu pe dinafară. Să simți că nu contezi decât ca o piesă în decorul perfect al familiei dumneavoastră.”

Am rupt scrisoarea dimineața. Ce rost avea?

Au trecut luni. Am început să mă gândesc serios dacă vreau copii într-o familie unde bunicii lor ar fi doar niște străini reci și bogați.

Într-o zi, mama mea a venit la București cu trenul.

— Mamă, știi ce? Poate că e mai bine așa. Să nu depindem de nimeni. Să știm că tot ce avem e al nostru.

Am plâns împreună pe banca din parc. Apoi am mers acasă și am făcut sarmale din banii rămași pentru weekend.

Vlad a venit târziu și ne-a găsit râzând în bucătărie.

— Ce-i cu voi?

— Ne bucurăm de ce avem! — i-am spus și l-am tras lângă noi.

Poate că nu vom avea niciodată casa visurilor noastre sau bunici generoși pentru copiii noștri. Dar am învățat ceva: familia adevărată nu se măsoară în bani sau avansuri pentru apartament. Se măsoară în lacrimi șterse pe furiș și în sarmale împărțite la trei.

Oare câți dintre noi trăim cu iluzia că familia trebuie să fie mereu acolo? Sau poate uneori trebuie doar să acceptăm că unii oameni nu vor fi niciodată „ai noștri”, oricât ne-am strădui?