De ce nu mai vine bunica? Tăcerea care ne-a rupt familia

— Mami, de ce nu mai vine bunica la noi? Vocea Irinei, fetița mea de șase ani, a spart liniștea din bucătărie ca un ciob aruncat într-o oglindă. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar mâinile mi-au tremurat pe cana de ceai. Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil că uneori, adulții se rănesc între ei fără să vrea, iar tăcerea devine un zid de netrecut?

De șase luni, soacra mea, Elena, nu a mai trecut pragul casei noastre. Nu a mai adus plăcinta ei cu mere, nu a mai râs cu copiii, nu a mai întrebat dacă sunt bine. Totul s-a oprit într-o zi de martie, când o ceartă banală s-a transformat într-o prăpastie între noi.

— O să vină cândva, iubita mea, i-am spus încercând să-mi ascund vocea tremurată. Poate e ocupată… sau poate are nevoie de timp.

Irina s-a uitat la mine cu ochii ei mari și triști. Știa că mint. Copiii simt adevărul chiar și când nu-l spunem cu voce tare.

Totul a început în acea duminică, când Elena a venit la masă. Soțul meu, Radu, era obosit după o săptămână grea la muncă. Eu eram iritată pentru că nu mă ajutase deloc cu copiii. Elena a făcut o remarcă despre dezordinea din sufragerie și despre faptul că Irina nu știe încă să citească bine pentru vârsta ei. M-am simțit atacată, ca și cum tot ce făceam nu era niciodată suficient.

— Poate dacă ai avea mai multă grijă de ea… a început Elena.

— Poate dacă Radu ar ajuta mai mult acasă! am izbucnit eu, fără să-mi dau seama cât de tare am ridicat vocea.

Radu s-a închis în el, Elena s-a ridicat brusc de la masă și a plecat fără să spună nimic. De atunci, nu am mai primit niciun semn de la ea.

La început am crezut că va trece. Că va reveni după câteva zile, ca de obicei. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Copiii au întrebat tot mai des de ea. Băiatul meu, Vlad, care are doar patru ani, a început să-și piardă interesul pentru poveștile pe care i le citea bunica înainte de culcare.

Radu părea că nu vrea să vorbească despre asta. De fiecare dată când aduceam vorba despre mama lui, schimba subiectul sau ieșea din cameră.

— Radu, trebuie să facem ceva! Nu putem lăsa lucrurile așa. Copiii suferă!

— Las-o pe mama… Dacă vrea să vină, va veni. Nu e vina noastră.

Dar eu știam că nu e chiar așa simplu. În fiecare seară mă întrebam dacă nu cumva am greșit prea mult. Dacă nu cumva am spus ceva ce n-ar fi trebuit. Dacă n-ar fi trebuit să tac și să înghit încă o remarcă.

Într-o zi am găsit-o pe Irina plângând în camera ei. Ținea în mână o fotografie cu ea și bunica la grădina zoologică.

— Poate că nu mă mai iubește… mi-a șoptit printre suspine.

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am luat telefonul și am sunat-o pe Elena. Mi-a răspuns după câteva secunde de tăcere apăsătoare.

— Bună ziua… Marta aici…

— Da?

Vocea ei era rece, distantă.

— Aș vrea să vorbim… Copiii întreabă mereu de tine. Le este dor…

— Și mie îmi este dor… Dar poate e mai bine așa pentru toți.

— Nu cred că e mai bine pentru nimeni… Am greșit atunci, știu că am spus lucruri pe care nu trebuia să le spun. Dar copiii nu au nicio vină.

A urmat o tăcere lungă.

— Marta… Nu e doar despre acea ceartă. E despre toate lucrurile nespuse dintre noi. Despre cum mă simt mereu ca un musafir în casa voastră. Despre cum simt că nu mai am loc în viața voastră…

Am simțit un nod în gât. Poate niciodată nu i-am arătat că e importantă pentru noi. Poate m-am lăsat prea mult copleșită de griji și am uitat să fiu recunoscătoare pentru ajutorul ei.

— Îmi pare rău… Chiar îmi pare rău. Nu vreau ca Irina și Vlad să crească fără tine.

Elena a oftat adânc.

— O să mă gândesc… Dar am nevoie de timp.

Am închis telefonul cu inima frântă. Seara le-am spus copiilor că bunica are nevoie de timp ca să-și vindece sufletul. Irina m-a întrebat dacă și sufletele se pot îmbolnăvi ca oamenii.

— Da, iubita mea… Și uneori durează mult până se fac bine.

Lunile au trecut greu. Radu s-a apropiat mai mult de copii, încercând să umple golul lăsat de absența mamei lui. Eu am început să-i scriu Elenei scrisori pe care le lăsam la poarta casei ei – mici povești despre copii, desene făcute de Irina și Vlad, rețete noi încercate împreună cu ei.

Într-o zi ploioasă de toamnă, când deja mă resemnasem că poate nu o vom mai vedea niciodată, am auzit soneria. Irina a țâșnit spre ușă și a deschis larg: acolo era Elena, cu ochii roșii dar zâmbind timid.

— Bunico! a strigat Vlad și s-a aruncat în brațele ei.

Elena m-a privit lung, apoi m-a îmbrățișat fără cuvinte. Am plâns amândouă în holul mic al apartamentului nostru din cartierul Titan, printre ghiozdane și pantofi împrăștiați.

A fost nevoie de mult timp ca rănile să se vindece cu adevărat. Dar am învățat că tăcerea doare mai tare decât orice ceartă spusă pe față. Că uneori trebuie să lași orgoliul la o parte pentru binele celor mici.

Mă întreb adesea: câte familii trăiesc aceeași tăcere care macină sufletele copiilor? Oare cât de greu ne este să spunem „îmi pare rău” înainte ca distanța să devină prea mare?