De ce nu-mi răspunde nepotul cel mare?

— Iar nu mi-a răspuns Vlad, am murmurat în timp ce puneam telefonul jos pe masa din bucătărie. Era a treia oară luna asta când încercam să-l sun. Pe Ana și Irina le auzisem deja: „Bunico, mulțumesc mult! O să-mi iau o carte nouă!” sau „Bunico, abia aștept să merg la film cu banii tăi!” Dar Vlad… Vlad era tăcere.

M-am așezat pe scaunul vechi, cu spătarul ros de ani, și am privit spre fereastra aburită. Ploua mărunt peste București, iar blocurile cenușii păreau și mai triste. Mi-am amintit de ziua când s-a născut Vlad. Era primul meu nepot, băiatul fiului meu cel mare, Radu. Îmi tremurau mâinile când l-am ținut prima dată în brațe. „O să-l răsfăț ca pe ochii din cap”, mi-am promis atunci.

Anii au trecut repede. Vlad a crescut, a intrat la facultate la Cluj, iar eu am rămas aici, în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei. De fiecare dată când îi trimiteam bani de ziua lui sau de Crăciun, speram la un telefon, un mesaj, orice semn că-și amintește de mine. Dar nu venea nimic.

În Ajunul Crăciunului trecut, am făcut cozonaci și am pus plicurile pe masă: trei plicuri albe, cu numele fiecărui nepot scris caligrafic. Am pus în fiecare câte 200 de lei. Pentru Vlad am adăugat și o scrisoare: „Dragul meu Vlad, știu că ești ocupat cu facultatea, dar să nu uiți că bunica te iubește și se gândește la tine mereu.”

A doua zi, Ana m-a sunat râzând: „Bunico, ai pus și scrisoare! Ce frumos ai scris!” Irina mi-a trimis o poză cu bradul ei împodobit și mesajul: „Mulțumesc pentru cadou!” Dar Vlad… nimic.

— Poate nu i-a ajuns plicul, mi-am zis. Sau poate nu are timp. Dar în sufletul meu simțeam altceva: că mă uită.

Într-o seară friguroasă de ianuarie, Radu m-a vizitat. S-a așezat la masă și a oftat adânc.

— Mamă, știu că te doare că Vlad nu te sună. Dar e greu acolo, la Cluj. Are examene, proiecte…

— Și Ana are examene! Și Irina! Dar ele găsesc timp să mă sune două minute! De ce el nu poate?

Radu a tăcut. M-am uitat la el și am văzut în ochii lui aceeași oboseală pe care o simțeam și eu.

— Poate nu știe cât contează pentru tine… Poate crede că ești bine…

— Cum să fiu bine când nu-mi aud nepotul de luni de zile?

După ce a plecat Radu, am rămas singură cu gândurile mele. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Poate l-am sufocat când era mic? Poate i-am cerut prea mult? Sau poate lumea asta nouă îi face pe tineri să uite de cei bătrâni?

Într-o zi de martie, am primit un mesaj scurt: „Mulțumesc pentru bani.” Atât. Fără nume, fără semnătură. Am știut că e de la Vlad. Am simțit un nod în gât. M-am uitat la poza lui de pe raft — un băiat frumos, cu ochi albaștri ca ai bunicului său.

Am decis să-i scriu din nou:

„Dragul meu Vlad,

Nu vreau să te supăr cu insistențele mele. Vreau doar să știi că pentru mine contează mai mult un telefon sau un mesaj decât orice altceva. Nu banii sunt importanți — ci legătura dintre noi.”

Am trimis scrisoarea și am așteptat. Zilele au trecut greu. Am început să mă gândesc dacă nu cumva ar trebui să încetez să-i mai trimit bani. Poate atunci ar observa lipsa mea.

Într-o duminică după-amiază, Ana a venit la mine cu o pungă de prăjituri.

— Bunico, de ce ești tristă?

I-am povestit totul. Ana m-a luat de mână:

— Vlad e altfel… Nu știe să-și arate sentimentele. Dar te iubește, sunt sigură!

— Cum poți fi sigură? Nu-l aud niciodată!

Ana a zâmbit trist:

— Așa sunt băieții uneori… Dar dacă vrei să-l auzi mai des, poate trebuie să-i spui direct ce simți.

Am încercat să-l sun din nou. De data asta mi-a răspuns:

— Bunico? Ce faci?

Vocea lui era grăbită, dar caldă.

— Vlad… mi-era dor de tine.

A tăcut o clipă.

— Știu că n-am fost prea prezent… Îmi pare rău. Am fost prins cu sesiunea și… habar n-am cum trece timpul aici.

— Nu vreau să te cert. Vreau doar să știi că mă bucur când aud vocea ta.

— O să încerc să te sun mai des, promit.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi — de bucurie și tristețe amestecate. Poate că nu va fi niciodată ca înainte, dar măcar știam că undeva acolo, în Clujul acela rece și străin pentru mine, nepotul meu se gândește la mine.

De atunci, Vlad mă sună rar — dar când o face, simt că timpul se oprește puțin pentru noi doi.

Mă întreb uneori: oare cât valorează o vorbă bună față de un plic cu bani? Și dacă dragostea dintre generații se pierde printre griji și tăceri… cine ar trebui să facă primul pas?