De ce nu pot fi ca ea? Povestea unei iubiri încercate de comparații și așteptări nerealiste

— Irina, nu înțeleg de ce nu poți să fii și tu mai… deschisă cu mama. Uite, Alina se înțelegea perfect cu ea!
Vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Mâinile îmi tremură pe lingura de lemn. Încerc să-mi țin lacrimile în frâu, dar simt cum se adună în colțul ochilor.
— Poate pentru că eu nu sunt Alina, Vlad! răspund, încercând să-mi păstrez calmul.
El oftează, se lasă pe scaun și-și trece mâna prin păr.
— Nu zic să fii ea, dar măcar să nu te cerți cu mama la fiecare masă de duminică!
Îmi mușc buza. Nu vreau să-i spun că mama lui m-a privit mereu ca pe o intrusă, că orice gest al meu e analizat și criticat. Că la fiecare vizită mă simt ca la un interviu pentru un post pe care nu-l voi primi niciodată.

M-am măritat cu Vlad acum doi ani, după ce el divorțase de Alina. Toată lumea din jurul nostru părea să aibă o părere despre fosta lui căsnicie: „Ce fată cuminte era Alina!”, „Ce bine se purta cu doamna Mariana!”, „Ce liniște era atunci în familie!”. La început am crezut că e normal, că timpul va șterge comparațiile. Dar nu a fost așa.

Prima dată când am mers la masa de duminică la soacră-mea, am simțit privirile tuturor ațintite asupra mea. Mariana, soacra mea, mi-a spus direct:
— Alina făcea cea mai bună salată de vinete. Tu știi să faci?
Am zâmbit forțat și am spus că da, dar nu ca ea. Am simțit cum Vlad se uită la mine dezamăgit.

Cu fiecare săptămână, presiunea a crescut. Dacă nu eram destul de atentă cu soacra, dacă nu îi aduceam flori sau nu o sunam destul de des, Vlad îmi amintea:
— Alina nu uita niciodată ziua mamei mele.
— Alina venea cu mine la toate aniversările din familie.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, i-am spus:
— Vlad, eu nu sunt Alina! Eu sunt Irina! Dacă vrei o copie a trecutului tău, ai greșit persoana!
El a tăcut. Apoi a ieșit din cameră și a trântit ușa.

M-am simțit singură ca niciodată. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că nu mă străduiesc destul? Poate că ar trebui să tac atunci când Mariana mă critică pentru felul în care gătesc sau pentru că nu port fustă la biserică?

Dar apoi mi-am amintit cine sunt. Eu am crescut într-o familie unde mama mea a fost mereu sinceră și directă. Nu am văzut-o niciodată prefăcându-se doar ca să placă altora. Mi-a spus mereu: „Să nu te lași călcată în picioare pentru nimeni!”

Într-o duminică, Mariana a început iar:
— Irina, tu chiar nu poți să faci nimic ca lumea? Uite ce dezordine ai lăsat în bucătărie!
Am respirat adânc și i-am răspuns:
— Doamnă Mariana, dacă aveți ceva de spus, vă rog să-mi spuneți direct și respectuos. Nu sunt aici să fiu servitoare.
Vlad s-a ridicat brusc:
— Vezi? De asta nu te poți înțelege cu mama! Alina niciodată nu ridica tonul!

Am plecat acasă singură în acea zi. Pe drum, lacrimile mi-au curs fără oprire. M-am întrebat dacă merită să lupt pentru o familie care nu mă acceptă așa cum sunt.

Seara târziu, Vlad a venit acasă. Era obosit și nervos.
— De ce trebuie să fie totul atât de greu cu tine? De ce nu poți fi mai… ca ea?
M-am uitat la el și am simțit cum ceva se rupe în mine.
— Pentru că eu nu vreau să fiu o umbră. Pentru că eu vreau să fiu iubită pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ai pierdut.

A urmat o tăcere lungă între noi. Zilele următoare au fost reci și distante. Am început să evit mesele de familie. Vlad s-a retras și el, petrecând tot mai mult timp la serviciu.

Într-o seară, m-a sunat mama mea:
— Irina, tu ești bine? Te simt schimbată…
Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Ea m-a ascultat fără să mă judece.
— Fata mea, dacă omul ăsta te iubește doar dacă ești ca altcineva, atunci poate că nu te iubește pe tine cu adevărat.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc serios dacă vreau să trăiesc toată viața sub umbra Alinei.

Într-o duminică am decis să merg iar la masa de familie. Când Mariana a început iar cu observațiile ei răutăcioase, am zâmbit politicos și am spus:
— Doamnă Mariana, vă respect pentru că sunteți mama soțului meu, dar vă rog să mă respectați și dumneavoastră pe mine. Nu sunt Alina și nici nu voi fi vreodată.
Vlad s-a uitat la mine șocat. Pentru prima dată, n-a mai zis nimic.

După masă, am ieșit împreună pe balcon.
— Irina… poate ai dreptate. Poate că m-am agățat prea mult de trecut… Dar mi-e greu să accept schimbarea.
L-am privit în ochi:
— Și mie mi-e greu să trăiesc într-o comparație continuă.

Nu știu ce va urma între noi. Poate vom reuși să ne regăsim sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu sigur un lucru: nu voi mai accepta niciodată să fiu comparată cu altcineva doar pentru liniștea altora.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare câte dintre noi ne pierdem vocea doar ca să fim „pe placul” unei familii care ne vrea altfel decât suntem? Voi ce ați face în locul meu?