„De ce pentru mama sunt mereu pe locul doi?”

— Nu pot să cred, mamă! Chiar i-ai dat Ioanei banii pentru avans la apartament? Am rămas în pragul ușii, cu mâinile strânse pe lângă corp, simțind cum sângele îmi clocotește în vene. Mama s-a uitat la mine cu acea privire obosită, pe care o știam de când eram mică. — Maria, tu niciodată nu ceri nimic. Ai fost mereu descurcăreață. Ioana are nevoie acum, tu te descurci singură, a spus ea, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

M-am prăbușit pe canapea, încercând să-mi țin lacrimile. Ioana stătea în colțul camerei, cu ochii în pământ. Nu a spus nimic. Poate îi era rușine, poate nu voia să mă rănească mai tare. Dar tăcerea ei era ca un cuțit.

Am crescut într-un apartament mic din cartierul Drumul Taberei. Tata a murit devreme, iar mama a muncit la două joburi ca să ne țină la școală. Eu eram cea mare, cea care trebuia să fie exemplu. Am învățat să nu cer, să nu deranjez, să mă mulțumesc cu ce am. Ioana era mereu mai sensibilă, mai bolnăvicioasă, mereu avea nevoie de ceva: de bani de meditații, de haine noi, de atenție. Eu eram fata care se descurcă.

Anii au trecut și am ajuns să lucrez la o firmă de contabilitate. Salariul nu era mare, dar mă descurcam. Îmi plăteam chiria într-o garsonieră veche și visam la ziua când o să am și eu un apartament al meu. Dar niciodată nu am cerut ajutor. Niciodată.

Când am aflat că mama a vândut terenul din sat și i-a dat Ioanei banii pentru avans la un apartament nou în Militari, am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Nu pentru bani, ci pentru că mi-am dat seama că pentru mama eu sunt mereu pe locul doi.

— Maria, tu ai tot timpul soluții. Ioana nu se descurcă fără mine, mi-a spus mama într-o seară când am încercat să discutăm.

— Și eu? Eu nu contez? Niciodată nu m-ai întrebat dacă am nevoie de ceva! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă.

Mama a tăcut. Apoi a oftat adânc:

— Tu ești puternică. Nu știi cât m-am bazat pe tine…

Am plecat acasă cu sufletul făcut praf. În zilele următoare nu am mai vorbit cu nimeni din familie. Mergeam la serviciu ca un robot și mă întorceam seara în garsoniera mea rece. Mă uitam la pereții scorojiți și mă întrebam: oare chiar merit asta? Oare chiar sunt mai puțin importantă?

Într-o zi, Ioana m-a sunat:

— Maria… putem să vorbim?

Vocea ei era stinsă.

— Ce vrei?

— Te rog… hai la mine.

Am mers la noul ei apartament. Era frumos, luminos, cu mobilă nouă și miros de vopsea proaspătă. Ioana m-a privit cu ochii roșii:

— Știu că e nedrept ce s-a întâmplat. Dar nu eu am cerut banii… Mama a insistat. M-am simțit vinovată din prima clipă.

— Nu e vina ta… Dar doare al naibii de tare.

A început să plângă:

— Mereu am simțit că tu ești mai bună ca mine… Că mama te iubește mai mult pentru că ești puternică.

Am izbucnit în râs amar:

— Ce ironie… Eu mereu am simțit invers.

Ne-am îmbrățișat și am plâns amândouă ca două fetițe pierdute.

În zilele următoare m-am tot gândit dacă să-i spun mamei ce simt cu adevărat. M-am dus într-o duminică la ea acasă. Am găsit-o pe balcon, udând florile.

— Mamă… vreau să vorbim serios.

S-a uitat la mine speriată:

— Ce s-a întâmplat?

— M-ai făcut să mă simt invizibilă toată viața. Pentru tine contează doar cine are nevoie urgentă de ajutor. Dar eu? Eu nu merit nimic doar pentru că nu cer?

A început să plângă încet:

— Nu știi cât m-am temut că o să te pierd dacă te răsfăț prea mult… Am vrut să fii puternică.

— Dar și oamenii puternici au nevoie de dragoste! am spus printre lacrimi.

A venit și m-a luat în brațe:

— Iartă-mă… Nici nu mi-am dat seama cât te-am rănit.

Nu știu dacă vreodată o să pot uita sentimentul de nedreptate. Dar știu că am făcut primul pas spre vindecare spunând ce simt.

Mă uit acum în oglindă și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu această povară a comparațiilor și a favoritismului în familie? Oare câți avem curajul să ne cerem dreptul la iubire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?