„De ce trebuie să aleg între liniștea mea și dreptul bunicii de a-și vedea nepoata?” Povestea mea despre divorț, familie și granițe invizibile

— Ivana, nu pot să cred că ai lăsat-o pe Maria să vină! Ce-o să zică lumea? Ce-o să creadă mama ta?
Vocea surorii mele, Alina, răsuna în bucătăria mică, plină de baloane colorate și miros de prăjituri. Lena râdea în sufragerie, jucându-se cu un ursuleț nou, dar eu simțeam cum fiecare cuvânt al Alinei mă apasă pe piept.
— E bunica ei, Alina. Nu pot să-i interzic să-și vadă nepoata doar pentru că eu și Darius nu mai suntem împreună.
Alina a oftat și a dat ochii peste cap.
— Darius nici măcar nu a sunat. Și tu tot îi lași familia să intre aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
M-am uitat pe fereastră, încercând să-mi adun gândurile. În curte, Maria stătea pe bancă, cu Lena în brațe. O privea cu o dragoste pe care nu o mai văzusem de mult în ochii cuiva. Poate niciodată.

Nu mi-am imaginat niciodată că viața mea va ajunge aici. Când l-am cunoscut pe Darius, eram studentă la Litere, visam la o familie mare și liniștită. El era băiatul acela tăcut, cu ochi verzi și mâini muncite, care știa să spună glume bune la momentul potrivit. Ne-am căsătorit repede, poate prea repede, iar după doi ani a venit Lena.

Dar Darius s-a schimbat. Sau poate eu m-am schimbat. Cert e că după nașterea Lenei, totul s-a transformat într-o rutină apăsătoare: el venea târziu acasă, eu eram mereu obosită, certurile deveniseră obișnuință. Într-o seară, după o discuție aprinsă despre bani și lipsa timpului petrecut împreună, Darius a plecat. Nu s-a mai întors decât să-și ia câteva haine și actele.

Maria a venit la mine după două zile. A bătut la ușă cu o pungă de portocale și o privire tristă.
— Ivana, nu vreau să mă bag între voi… dar Lena e tot ce am acum. Pot să o văd din când în când?
Am dat din cap fără să spun nimic. Nu aveam putere să mă cert cu ea. Știam cât de mult ținea la Lena.

Au trecut luni de atunci. Darius a dispărut aproape complet din viața noastră. Uneori trimitea un mesaj sec: „E ok Lena?” sau „Ai nevoie de ceva?”. Dar Maria venea aproape în fiecare duminică, aducea prăjituri sau jucării și stătea cu Lena cât timp eu făceam ordine sau încercam să dorm puțin.

Când am anunțat că vreau să organizez o petrecere mică pentru Lena, mama mea a fost prima care s-a opus:
— Să nu te gândești să o inviți pe Maria! Ce-o să creadă rudele? După tot ce v-a făcut Darius…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce trebuie să plătească Maria pentru greșelile fiului ei? De ce trebuie Lena să fie lipsită de dragostea unei bunici doar pentru că adulții nu se mai înțeleg?

În ziua petrecerii, Maria a venit cu un tort făcut în casă și o păpușă veche, păstrată din copilăria lui Darius.
— Am păstrat-o pentru ziua în care va avea și el un copil… Poate îi va purta noroc Lenei.

Mama mea nici nu s-a uitat la ea. A stat toată ziua în colțul sufrageriei, bombănind printre dinți.

După ce toți invitații au plecat, Maria a rămas să mă ajute la strâns.
— Ivana, știu că nu e ușor pentru tine… Dar Lena are nevoie de familie. Și eu am nevoie de ea.

Am simțit cum mi se umezes ochii.
— Știu… Dar toată lumea mă judecă pentru că te las să vii aici.

Maria m-a luat de mână.
— Lumea nu știe cât doare să fii departe de cei pe care îi iubești.

În acea noapte am stat trează mult timp, gândindu-mă la toate femeile ca mine — prinse între două lumi: una a datoriilor față de copil și alta a presiunilor sociale și familiale.

A doua zi am primit un mesaj de la Darius: „Am auzit că mama a fost la voi. Să nu mai faci asta fără să mă anunți!”

M-am uitat lung la telefon. Cum adică „să nu mai fac asta”? El nu venise nici măcar să-i spună La mulți ani fiicei lui! Am vrut să-i răspund urât, dar am șters mesajul.

Seara, mama a venit la mine cu o față gravă.
— Ivana, trebuie să alegi: ori noi, ori familia lui Darius! Nu poți avea amândouă!

Am izbucnit în plâns.
— Nu vreau să aleg! Lena are nevoie de toți cei care o iubesc!

Mama s-a ridicat brusc.
— Dacă nu poți înțelege asta, atunci descurcă-te singură!

A plecat trântind ușa. Lena s-a trezit speriată din somn și m-a strigat printre lacrimi.

În acele momente am simțit cât de singură sunt cu adevărat. Între două lumi care se resping reciproc, eu rămân blocată la mijloc — încercând să fac ceea ce cred că e mai bine pentru copilul meu.

Au trecut câteva zile până când mama mi-a dat un semn. A venit cu o pungă de mere și un zâmbet forțat.
— Poate ai dreptate… Poate Lena are nevoie de toți cei care o iubesc.

Nu știu dacă am luat decizia corectă sau dacă am greșit lăsând-o pe Maria aproape de Lena. Dar știu sigur că dragostea unui copil nu ar trebui împărțită după orgoliile adulților.

Mă întreb: câți dintre noi suntem forțați să alegem între liniștea noastră și dreptul copiilor noștri la dragoste? Oare chiar trebuie să existe tabere atunci când vine vorba despre familie?