Dida Ion și eu: Când ajutorul devine salvare

— Nu mai pot, Maria, nu mai pot! Dacă nu vii tu, îl duc la azil! vocea Ioanei răsuna în receptor, spartă de plâns și oboseală. Era o seară de martie, vântul bătea în geamurile garsonierei mele din București, iar eu mă uitam la telefon ca la o sentință. Bunicul Ion, omul care mă învățase să merg pe bicicletă și să prind pește în Olt, ajunsese o povară. Mă simțeam vinovată că nu am fost acolo mai des, dar viața mea era deja un haos: jobul la call-center, chiria scumpă, relația eșuată cu Vlad.

— Bine, Ioana. Vin mâine dimineață. Nu-l duce nicăieri, am zis cu voce stinsă, fără să-mi dau seama că tocmai acceptasem cea mai grea provocare a vieții mele.

A doua zi, când am intrat în casa bunicului din Slatina, m-a izbit mirosul de mucegai și supă de găină. Bunicul stătea pe fotoliu, cu ochii pierduți pe fereastră. Ioana își strângea geanta cu nervozitate.

— Nu mai rezist, Maria. Nu mă mai ascultă, nu vrea să mănânce, nu vrea să se spele… Eu am și copiii, și serviciul… Tu n-ai copii, poate reușești tu.

Am simțit cum mă ustură obrajii de rușine și furie. De ce trebuia să fiu mereu eu cea care cedează? Dar când l-am privit pe bunicul, am văzut în ochii lui o tristețe adâncă, ca o fântână fără fund.

— Ce faci, bunicule? am întrebat încet.

— Aștept să vină primăvara… să pun roșii în grădină. Dar nu mă mai țin picioarele, Maria…

Am rămas cu el. Zilele s-au scurs greu la început. Bunicul refuza să mănânce altceva decât supa lui „ca la țară”, iar eu nu știam nici măcar să curăț un pui. Îl spălam cu greu, îl ajutam să se ridice din pat și mă certam cu el când refuza medicamentele.

— Lasă-mă în pace! Nu vreau pastilele alea! urlă într-o zi.

— Dacă nu le iei, ajungi la spital! îi răspund cu voce ridicată.

— Mai bine mor acasă decât să mă duci la nebuni!

M-am prăbușit pe scaun și am plâns. M-am simțit neputincioasă și singură. Seara i-am povestit Ioanei la telefon.

— Nu te supăra pe el… E bătrân și speriat. Dar tu ești tare, Maria. Poți! mi-a spus ea.

Într-o dimineață, l-am găsit pe bunicul în grădină, încercând să sape cu o mână tremurândă.

— Ce faci acolo? o să cazi!

— Dacă nu pun roșiile acum, n-o să avem ce mânca la vară…

Atunci mi-a venit ideea: am început să lucrăm împreună în grădină. La început m-am împiedicat de sapa lui veche și am stricat câteva răsaduri. Bunicul râdea de mine:

— Ehei, Maria, tu ai mâini de domnișoară! Dar uite așa se face…

Încet-încet, am învățat să plantez roșii, să ud ceapa și să culeg pătrunjelul. Seara stăteam pe bancă și ascultam poveștile lui despre război, foamete și dragostea pentru bunica Ana.

— Știi, Maria… Când eram tânăr, credeam că pot muta munții din loc. Acum abia mă țin pe picioare… Dar grădina asta mă ține viu.

Am început să-l văd altfel: nu ca pe o povară, ci ca pe un om care a dat totul pentru familie și care acum avea nevoie de mine. Am început să gătesc după rețetele lui și chiar am reușit să fac o supă „ca la țară” care l-a făcut să zâmbească.

Dar nu totul era roz. Sora mea venea rar și mereu grăbită.

— Tu ai timp de stat aici! Eu trebuie să muncesc!

— Și eu muncesc! Dar nu pot să-l las singur!

Ne certam des la telefon. Mama ne privea neputincioasă dintr-o fotografie veche de pe perete. Într-o zi Ioana a venit cu soțul ei și au început să vorbească despre vânzarea casei.

— Nu putem ține casa asta doar pentru amintiri! Avem nevoie de bani!

— Nu vând nimic cât timp trăiește bunicul! am țipat eu.

Bunicul ne privea cu ochii umezi:

— Nu vă certați pentru mine… Casa asta e tot ce mi-a rămas.

Am simțit cum se rupe ceva între noi. Seara aceea a fost cea mai grea: bunicul a făcut febră mare și am stat lângă el toată noaptea. L-am ținut de mână și i-am promis că nu-l voi abandona niciodată.

Primăvara a venit târziu anul acela. Roșiile au crescut încet, dar într-o zi bunicul a ieșit în grădină sprijinit de brațul meu și a zâmbit larg:

— Vezi? N-ai crezut că poți… Dar ai reușit!

Am simțit că pentru prima dată după mult timp sunt cu adevărat acasă. Am înțeles că sacrificiul meu nu era doar pentru el, ci și pentru mine: redescopeream rădăcinile familiei mele și sensul vieții mele.

Bunicul a plecat dintre noi toamna următoare, liniștit, cu mâinile bătătorite odihnite pe piept. Casa a rămas goală o vreme, dar grădina era plină de roșii coapte — semnul iubirii noastre tăcute.

Acum mă întreb adesea: câți dintre noi fugim de responsabilități fără să știm că tocmai ele ne pot salva? Oare cât valorează timpul petrecut cu cei dragi înainte să fie prea târziu?