Din cenușă: Povestea Magdei, femeia care a fost alungată pentru că nu putea avea copii

— Nu mai pot, Magda! Nu mai pot să trăiesc cu tine așa! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, printre farfurii nespălate și mirosul de cafea rece. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și vecinii. — Ce vrei să spui? — am șoptit, deși știam răspunsul. Îl simțisem crescând între noi ca o umbră, de luni bune.

— Vreau să spun că nu mai pot să stau cu o femeie care nu-mi poate da un copil! — a izbucnit el, aruncându-și privirea spre podea, rușinat parcă de propriile cuvinte. M-am uitat la el ca la un străin. Omul care îmi promitea în urmă cu zece ani că mă va iubi „la bine și la greu” era acum judecătorul meu, iar sentința era clară: eram vinovată că nu puteam fi mamă.

Am ieșit din apartamentul nostru cu o valiză veche și câteva haine. Mama m-a primit înapoi în garsoniera ei din cartierul Titan, dar privirea ei spunea totul: „Ți-am zis eu că Radu nu e bărbat de casă”. Tata nu mi-a spus nimic. A oftat adânc și s-a retras în balcon, cu țigara lui aprinsă. În acea noapte am plâns până am adormit, cu fața în pernă, ca să nu mă audă nimeni.

Zilele au trecut greu. Prietenele mele, Irina și Camelia, încercau să mă scoată din casă. — Hai la un film! Hai la o cafea! — dar eu nu voiam decât să stau sub plapumă și să dispar. Telefonul suna uneori: „Magda, ce faci? Ai auzit că Radu s-a mutat deja cu alta?” sau „Nu te lăsa, fata mea, o să fie bine!” Dar fiecare cuvânt era ca o rană nouă.

Într-o zi, mama a venit la mine cu o farfurie de sarmale și a început să vorbească fără să mă privească în ochi:
— Știi, Magda… lumea vorbește. Zic că ai fi făcut ceva ca să-l gonești pe Radu. Că poate ai fost prea rece… sau că ai vrut carieră, nu familie.

M-am ridicat brusc:
— Mamă! Nu mai pot! Nu mai vreau să aud! Nu e vina mea că nu pot avea copii!

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii umezi și a ieșit din cameră. Am simțit atunci că nu doar Radu mă judeca, ci tot cartierul, toată familia, chiar și mama mea.

Am început să merg la psiholog. Doamna Lungu era blândă și răbdătoare. — Magda, tu nu ești definită de uterul tău. Ești mai mult decât atât. Dar trebuie să crezi asta tu însăți.

La serviciu, colegele mă priveau altfel. Una dintre ele, Mirela, a venit într-o zi la mine:
— Știi… și eu am trecut prin asta. Soțul meu m-a părăsit când am pierdut a doua sarcină. Dar am reușit să merg mai departe. Poate ar trebui să vorbim mai des.

Am început să ies din casă. Să merg la film cu Irina, la plimbare cu Camelia prin Herăstrău. Încet-încet, am început să respir din nou. Dar rana era acolo, mereu prezentă.

Într-o seară, l-am văzut pe Radu la supermarket. Era cu o femeie blondă, tânără, care râdea zgomotos. M-a privit scurt, apoi a întors capul. Am simțit un nod în gât și am ieșit repede afară.

Noaptea aceea am petrecut-o scriind într-un jurnal:
„De ce trebuie ca valoarea unei femei să fie măsurată în copii? De ce nu pot fi iubită pentru ceea ce sunt?”

După câteva luni, am găsit un anunț: „Caut voluntari pentru un centru de plasament”. Am mers acolo fără mari speranțe. Copiii m-au primit cu brațele deschise. Am început să citesc povești, să îi ajut la teme, să le ascult necazurile. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit utilă.

Într-o zi, fetița cea mică, Ana-Maria, mi-a spus:
— Magda, tu ai copii?
Am zâmbit trist:
— Nu am.
Ea m-a luat de mână:
— Atunci fii mama mea azi!

Am plâns atunci ca niciodată. Am înțeles că maternitatea nu înseamnă doar sânge sau naștere. Înseamnă grijă, iubire, răbdare.

Mama a început să mă privească altfel. Tata mi-a adus într-o zi o floare:
— Să știi că suntem mândri de tine.

Radu a încercat să mă caute după un an:
— Magda… poate am greșit… Poate putem încerca din nou…
L-am privit calm:
— Eu nu mai sunt femeia pe care ai alungat-o atunci. Acum știu cine sunt și ce merit.

Astăzi încă mai doare uneori când văd familii fericite în parc sau când aud întrebarea „Tu când faci un copil?”. Dar am învățat să răspund cu demnitate:
— Poate nu voi avea niciodată unul al meu, dar pot fi mamă pentru cei care au nevoie.

M-am ridicat din cenușă și încă învăț să zbor. Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași rușine în tăcere? Oare când vom învăța să iubim oamenii pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce pot oferi?