Dincolo de orizont: O nouă viață la 48 de ani

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, în bucătăria noastră mică din Ploiești, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Soțul meu s-a uitat la mine ca și cum aș fi vorbit în altă limbă. — Ce s-a întâmplat, Irina? Ce vrei să spui?

Aveam 48 de ani și simțeam că mă sufoc. Copiii, Andreea și Vlad, erau deja mari, la facultate în București. Casa era goală, iar eu rămăsesem doar cu rutina: serviciu la contabilitate, piața sâmbăta, vizite la mama duminica. Mă uitam în oglindă și nu mai recunoșteam femeia care mă privea înapoi. Unde dispăruse Irina cea visătoare?

Totul a început când am primit un mesaj pe Facebook de la Ana, colega mea din liceu. Nu mai vorbisem de peste 25 de ani. „Irina, sunt în țară pentru două săptămâni. Bem o cafea?” Am acceptat fără să mă gândesc prea mult.

Ne-am întâlnit într-o cafenea cochetă din centru. Ana era schimbată: părul scurt, haine colorate, râdea cu poftă. Mi-a povestit despre viața ei în Portugalia, despre cum și-a schimbat cariera la 40 de ani și a început să picteze. — Știi, Irina, niciodată nu e prea târziu să începi ceva nou. Eu am crezut că viața mea s-a terminat când am divorțat. Dar abia atunci a început cu adevărat.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă întreb: oare eu ce am făcut pentru mine în toți acești ani? Am trăit mereu pentru alții: pentru copii, pentru Mihai, pentru părinți. Eu unde eram?

Într-o seară, după ce Mihai a adormit, am deschis laptopul și am căutat cursuri online de pictură. M-am înscris fără să-i spun nimic. Primele lecții le-am făcut pe ascuns, în debara, printre cutii cu haine vechi și borcane cu dulceață. Simțeam că fur ceva — timp pentru mine.

Când Mihai a aflat, a izbucnit: — Ce-i prostia asta? La vârsta ta te apuci de pictat? Nu mai bine gătești ceva bun sau ieși la plimbare?

M-am simțit mică și vinovată. Dar Ana mi-a scris: „Nu te lăsa! E viața ta.”

A urmat un șir de certuri cu Mihai. El nu înțelegea de ce nu mă mulțumește liniștea casei noastre. — Toată lumea are probleme, Irina! Ce vrei să demonstrezi?

— Vreau să simt că trăiesc! am țipat într-o zi.

Andreea m-a sunat într-o seară: — Mamă, tata mi-a zis că nu ești bine. Ce se întâmplă?

— Nimic grav, iubita mea. Doar că… vreau să încerc ceva nou.

— Mami, tu ai grijă de tine mereu. E rândul tău acum.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am început să pictez tot mai mult. Am cunoscut oameni noi la cursuri — pe Sorin, un profesor blând care mi-a spus: „Irina, ai o sensibilitate aparte pentru culoare.” Pentru prima dată după mulți ani, cineva mă vedea altfel decât „soția lui Mihai” sau „mama Andreei și a lui Vlad”.

Dar conflictele acasă s-au adâncit. Mihai devenea tot mai distant. Într-o seară mi-a spus: — Dacă vrei să fii artistă, fă-o singură. Eu nu pot trăi cu o femeie care nu mai știe cine e.

M-am simțit sfâșiată între dorința de a mă regăsi și frica de a pierde tot ce construisem împreună. Mama m-a certat: — La vârsta ta te apuci de prostii? Gândește-te la familie!

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Am expus primele mele tablouri la un târg local. O femeie necunoscută mi-a cumpărat unul și mi-a spus: „Îmi amintește de copilărie.” Am plâns în mașină tot drumul spre casă.

Într-o zi, Ana m-a sunat din Lisabona: — Irina, vino la mine o săptămână! Ai nevoie să vezi lumea altfel.

Am strâns bani luni întregi și am plecat pentru prima dată singură din țară. Lisabona m-a fermecat: străzi înguste, oameni zâmbitori, lumina aceea caldă care făcea totul să pară posibil. Am pictat pe malul oceanului și am simțit că inima mea renaște.

Când m-am întors acasă, Mihai nu mai era același. — Ai ales drumul tău. Eu nu pot merge cu tine.

Am rămas singură într-o casă prea mare și prea tăcută. Dar nu mi-a fost frică. Am început să predau pictură copiilor din cartier și am descoperit bucuria de a dărui ceea ce am învățat.

Astăzi, la 50 de ani, privesc tablourile mele agățate pe pereți și mă întreb: dacă n-aș fi avut curajul să spun „nu mai pot”, oare aș fi știut vreodată cine sunt cu adevărat? Câte femei trăiesc încă viețile altora fără să-și dea voie să viseze?

Poate că nu e niciodată prea târziu să ne alegem pe noi înșine.