Dincolo de pragul ușii: Povestea mea de la stradă la speranță

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc așa! am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce tata își strângea pumnii pe lângă trup. Era decembrie, iar în apartamentul nostru din cartierul Ferentari frigul era la fel de tăios ca vorbele lor. Mama m-a privit cu ochii goi, iar tata a trântit ușa de la sufragerie. În acea seară, am simțit că nu mai am niciun loc pe lume.

Mă numesc Irina Popescu și am ajuns pe stradă la 27 de ani. Nu pentru că aș fi vrut, nu pentru că nu aș fi muncit sau nu mi-aș fi dorit altceva. Ci pentru că, după ce am pierdut slujba la supermarket și n-am mai putut plăti chiria, părinții mei au decis că sunt o povară prea mare. „Nu putem să te ținem și pe tine, Irina! Ai avut destule șanse!”, mi-a spus mama, fără să mă privească în ochi. Tata nici măcar nu mi-a răspuns. Am ieșit cu un rucsac și două sacoșe, fără să știu unde voi dormi în noaptea aia.

Primele nopți au fost un coșmar. Am dormit pe o bancă din parcul Carol, cu geaca trasă peste cap și cu inima bătându-mi nebunește la fiecare pas al unui străin. Am simțit frigul până în oase și rușinea până în suflet. Dimineața mă spălam la baia publică din gară și încercam să-mi păstrez demnitatea printre privirile pline de dispreț ale trecătorilor. Odată, o femeie m-a întrebat: „Nu ți-e rușine? Ești tânără, pune mâna și muncește!”. Nu știa că încercasem deja la zeci de locuri de muncă și că nimeni nu voia să angajeze o fată fără adresă stabilă.

Într-o seară geroasă, l-am întâlnit pe Viorel, un bărbat trecut de 50 de ani care dormea sub un pod. Mi-a dat o pătură și mi-a spus: „Nu te lăsa, fată dragă. Sărăcia nu-i o rușine, dar să renunți e.” Am început să stăm împreună, să ne ajutăm cu ce aveam: el aducea pâine veche de la brutăria din colț, eu găseam mere stricate la piață. Am învățat să supraviețuiesc printre oameni care nu aveau nimic, dar care știau să împartă puținul lor.

Într-o zi, am găsit un anunț lipit pe un stâlp: „Centrul Social Sfânta Ana oferă masă caldă și consiliere.” M-am dus acolo cu inima cât un purice. M-a întâmpinat doamna Lidia, o femeie cu părul alb și ochi blânzi. „Hai, dragă, intră! Nu-ți fie teamă.” Am primit o supă fierbinte și o vorbă bună. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit om.

La centru am cunoscut-o pe Alina, o fată de vârsta mea care fusese dată afară din casă după ce rămăsese însărcinată. Ne-am împrietenit repede. Într-o seară, stând pe marginea patului metalic din dormitorul comun, mi-a spus: „Irina, dacă noi nu ne ajutăm între noi, cine s-o facă? Oamenii ne văd ca pe niște gunoaie.” Atunci mi-a venit ideea: dacă tot suntem aici, de ce să nu facem ceva pentru ceilalți ca noi?

Am început să organizăm mici ateliere la centru: cursuri de igienă personală, ateliere de scriere a CV-ului, chiar și lecții de gătit cu ce aveam la dispoziție. Am convins-o pe doamna Lidia să ne lase să facem un panou cu anunțuri de joburi. Încet-încet, oamenii au început să prindă curaj. Unii au reușit să-și găsească de lucru ca femei de serviciu sau paznici.

Dar nu toți ne-au privit cu ochi buni. Un vecin a venit într-o zi la centru și a început să țipe: „Ne stricați cartierul! Luați-i dracului de aici!” Am simțit furia clocotind în mine. I-am răspuns: „Și noi suntem oameni! Poate mâine ajungeți și dumneavoastră aici!” A plecat bombănind, dar știam că nu va fi ultima dată când ne vom confrunta cu prejudecățile.

Într-o zi, am primit un telefon neașteptat: mama. Vocea ei era stinsă. „Irina… tatăl tău e bolnav. Poate vii pe la noi.” Am simțit un nod în gât. M-am dus acasă după doi ani de absență. Tata era slab și palid pe patul din sufragerie. M-a privit cu ochi umezi: „Iartă-mă, fată… N-am știut cum să te ajut.” L-am iertat atunci, dar rana rămânea adâncă.

M-am întors la centru mai hotărâtă ca niciodată. Am început să organizez proteste pașnice pentru drepturile oamenilor fără adăpost. Am scris scrisori către primar și am apărut la televizor povestindu-mi experiența. Unii m-au felicitat, alții m-au batjocorit online: „Săraca aia vrea să ne conducă orașul!” Dar nu m-am lăsat.

După trei ani de luptă continuă, am reușit să obținem fonduri pentru un adăpost nou și un program de reintegrare socială. Viorel a devenit paznic la centru, Alina are acum un apartament social și lucrează ca bucătăreasă. Eu am fost aleasă coordonatoarea centrului.

Uneori mă uit în oglindă și abia mă recunosc. Fata speriată care dormea pe bănci a devenit femeia care ridică vocea pentru cei fără voce.

M-am întrebat mereu: dacă familia mea m-ar fi sprijinit atunci, oare aș fi avut curajul să lupt pentru ceilalți? Sau poate tocmai durerea m-a făcut ceea ce sunt azi?

Voi ce credeți? Poate societatea noastră să vadă dincolo de aparențe? Cine merită o a doua șansă?