Dincolo de trădare și boală: Povestea mea din salonul de oncologie

— Nu pot să cred, Irina, nu pot să cred că tocmai acum, când ai nevoie de el cel mai mult, el… — vocea Ioanei, prietena mea din copilărie, răsuna în telefonul lipit de urechea mea, în timp ce eu priveam tavanul alb și rece al salonului 203 din Institutul Oncologic Fundeni. Mâinile îmi tremurau, iar perfuzia picura ritmic, ca un ceas care îmi măsura răbdarea și speranța.

Nu știu cum să descriu momentul acela. Parcă tot sângele mi s-a scurs din vene când am citit mesajele acelea pe telefonul lui Radu. Eram deja la pământ după ce medicul mi-a spus, cu voce joasă, că am cancer la sân. Îmi amintesc cum am ieșit pe hol, încercând să nu plâng în fața mamei. Dar când am văzut mesajele cu „Te iubesc, Ramona” și „Abia aștept să te văd din nou”, ceva s-a rupt definitiv în mine.

— Irina, trebuie să fii tare! — mi-a spus mama, încercând să-și ascundă lacrimile. Dar eu vedeam cum îi tremură buzele și cum își strânge mâinile în poală. Tata nu mai era de mult cu noi, plecase la altă femeie când eu aveam doisprezece ani. Poate de aceea m-am agățat atât de mult de Radu, poate de aceea am crezut că el va fi stânca mea.

În salon eram patru femei. Fiecare cu povestea ei, fiecare cu spaimele ei. Lângă mine era doamna Maria, o profesoară pensionară care își pierduse fiul într-un accident rutier. În fiecare seară îmi povestea despre el, iar eu ascultam ca să uit de mine. Pe patul de la geam stătea Loredana, o tânără mamă care plângea în surdină după ce soțul ei îi spusese că nu mai poate suporta să o vadă așa. Și mai era și Camelia, mereu tăcută, mereu cu ochii închiși, ca și cum ar fi vrut să adoarmă și să nu se mai trezească.

Într-o noapte, când liniștea era spartă doar de pașii asistentelor pe coridor, am început să scriu o scrisoare către Radu. Nu i-am dat-o niciodată. „De ce? De ce tocmai acum? De ce nu ai avut curajul să-mi spui? M-ai lăsat singură când aveam cea mai mare nevoie de tine.” Am plâns până am adormit cu capul pe perna tare de spital.

A doua zi, Radu a venit. Avea ochii roșii și părea că nu dormise deloc. S-a așezat pe marginea patului și a încercat să mă ia de mână.

— Irina… eu… nu știu cum să-ți spun… — vocea lui era stinsă.

— Știu totul, Radu. Știu despre Ramona. Știu că nu mai vrei să fii aici. — Am spus-o fără să-l privesc.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă. Nu l-am mai văzut niciodată plângând până atunci.

— Îmi pare rău… Nu știu ce s-a întâmplat cu noi… Mi-a fost frică… Am fugit…

— Eu nu pot fugi de boala asta, Radu. Tu poți fugi de mine, dar eu nu pot fugi de mine însămi.

A plecat fără să spună nimic. În ziua aceea am simțit că am murit puțin pe dinăuntru. Dar ceva ciudat s-a întâmplat: după ce am plâns tot ce aveam de plâns, am simțit o liniște nouă. O liniște care venea din faptul că nu mai aveam nimic de pierdut.

Zilele au trecut greu. Chimioterapia m-a lăsat fără păr, fără vlagă, fără poftă de viață. Mama venea zilnic cu supă caldă și ziare vechi. Ioana îmi aducea reviste și glume proaste ca să mă facă să râd. Uneori râdeam, alteori doar plângeam împreună.

Într-o seară, doamna Maria mi-a spus:

— Fata mea, viața e ca un tren: unii coboară la prima stație, alții merg cu tine până la capăt. Nu te agăța de cei care au coborât deja.

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp. Am început să mă gândesc la mine, nu la Radu sau la trecutul nostru. Am început să citesc despre femei care au supraviețuit cancerului și au luat-o de la capăt. Am început să scriu în fiecare zi gândurile mele într-un caiet mic cu coperți albastre.

După șase luni de tratament chinuitor, medicii mi-au spus că boala e în remisie. Nu-mi venea să cred! Am ieșit din spital cu pași mici, sprijinită de mama și Ioana. Aerul rece din februarie mi-a tăiat respirația, dar pentru prima dată după mult timp m-am simțit vie.

Radu a încercat să revină în viața mea după câteva luni. Mi-a adus flori și mi-a spus că vrea să încercăm din nou.

— Irina, te rog… Am greșit… Am fost slab… Dar te iubesc!

L-am privit mult timp fără să spun nimic. Apoi i-am răspuns:

— Poate că ai iubit o Irina care nu mai există acum. Eu sunt alta acum. Am învățat să trăiesc fără tine.

A plecat trist, dar împăcat parcă. Eu am rămas cu mama și cu Ioana, cu doamna Maria care încă îmi trimite scrisori din satul ei din Moldova și cu Loredana care a reușit să-și recâștige familia.

Uneori mă întreb dacă aș fi trecut peste toate astea dacă nu aș fi fost trădată tocmai atunci când eram atât de vulnerabilă. Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur că durerea m-a făcut mai puternică decât am fost vreodată.

Acum lucrez ca voluntar la același spital unde am fost internată. Încerc să le spun femeilor aflate la începutul drumului că există viață după cancer și după trădare.

Mă uit uneori în oglindă și abia mă recunosc: sunt slabă, fără păr încă, dar ochii mei strălucesc altfel acum.

Oare câte dintre noi trebuie să ajungem la limita durerii ca să ne dăm seama cine suntem cu adevărat? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?