Dincolo de Umbra Diagnosticului: Povestea Mea, Vlad

— Vlad, nu mai visa! Ai auzit ce a zis doctorul. Nu poți să mergi la facultate, nu poți să faci nimic din ce-ți dorești! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și lacrimile ei ascunse. Aveam 17 ani și tocmai primisem diagnosticul: distrofie musculară congenitală, o boală rară, fără tratament, cu un viitor incert.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Tata a ieșit din cameră fără să spună nimic, iar sora mea, Irina, m-a privit cu ochii mari, plini de teamă. În acea seară, am stat pe întuneric și am ascultat ploaia bătând în geam. M-am întrebat dacă mai are rost să sper la ceva.

Zilele au trecut greu. Mama mă supraveghea mereu, îmi aducea ceaiuri, mă întreba dacă mă doare ceva. Tata nu mai vorbea cu mine despre viitor. Parcă eram deja o povară. Prietenii mei au început să mă evite, nu știau cum să reacționeze. Doar Irina venea seara la mine în cameră și îmi spunea povești despre oameni care au reușit împotriva tuturor șanselor.

— Vlad, tu nu ești boala ta! Tu poți mai mult decât cred ei! — îmi șoptea ea.

Într-o zi, am decis să încerc. Am aplicat la Facultatea de Jurnalism din București, fără să spun nimănui. Când am primit scrisoarea de acceptare, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir din nou. Mama a plâns, tata a tăcut, iar Irina a sărit în sus de bucurie.

Primul an a fost un coșmar. Corpul meu nu mă asculta mereu. Uneori nu puteam să urc scările spre sala de cursuri. Colegii mă priveau ciudat când vedeau că obosesc repede sau că lipsesc la ore. Profesorii mă compătimeau sau mă ignorau. Într-o zi, am auzit două colege vorbind pe hol:

— Săracul Vlad… Nu știu ce caută aici. Oricum n-o să termine niciodată.

M-am dus acasă și am plâns. Dar Irina m-a găsit și mi-a spus:

— Dacă renunți acum, le dai dreptate tuturor celor care cred că nu poți.

Așa că am continuat. Am scris articole noaptea, când nu mă durea atât de tare. Am participat la concursuri de eseuri și am câștigat câteva premii mici. Am început să fiu remarcat pentru ideile mele, nu pentru boala mea.

În anul trei, am primit o bursă pentru excelență. Tata a venit la festivitate și pentru prima dată după ani de zile mi-a spus:

— Sunt mândru de tine, Vlad.

Am simțit că totul are un sens.

Dar boala nu s-a oprit. În ultimul an de facultate, am ajuns să folosesc un scaun rulant. Mama s-a speriat din nou:

— Vlad, poate ar trebui să te oprești… Sănătatea ta e mai importantă decât orice diplomă!

Am privit-o în ochi și i-am spus:

— Dacă mă opresc acum, nu mai sunt eu.

Am terminat facultatea ca șef de promoție. La festivitate, toți profesorii s-au ridicat în picioare când mi-am ținut discursul:

— Nu suntem definiți de limitele corpului nostru, ci de curajul cu care le depășim.

După absolvire, am aplicat la un post de jurnalist la unul dintre cele mai mari ziare din București. La interviu, redactorul-șef, domnul Popescu, m-a privit lung:

— Vlad, crezi că vei face față ritmului nostru? Ești sigur că poți?

Am zâmbit amar:

— Domnule Popescu, dacă am ajuns până aici, nimic nu mă mai sperie.

Am primit jobul. Primele luni au fost grele — reportaje pe teren, termene limită imposibile, colegi sceptici. Dar am scris articole care au ajuns pe prima pagină: despre spitale fără medicamente, despre copii abandonați în sate uitate de lume, despre oameni care luptă cu sistemul.

Într-o zi, mama a venit la mine la redacție cu o pungă de plăcinte calde.

— Vlad… îmi pare rău că n-am crezut în tine. Dar mi-e frică pentru tine în fiecare zi.

Am îmbrățișat-o și i-am spus:

— Și mie mi-e frică uneori. Dar frica nu trebuie să ne oprească.

Astăzi am 22 de ani și încă lupt cu boala mea în fiecare zi. Sunt jurnalist într-un oraș agitat și uneori mă simt copleșit de tot ce am de făcut. Dar știu că povestea mea poate da speranță altora care se simt invizibili sau condamnați de un diagnostic crud.

Mă întreb adesea: dacă eu am reușit să-mi găsesc drumul printre atâtea obstacole, oare câți alții ar putea reuși dacă ar primi o șansă? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?