Djedo, de ce nu vrei să ne fie mai bine? Povestea unei familii sfâșiate de tăceri și orgolii

— Djedo, de ce nu vrei să ne fie mai bine?

Cuvintele Leilei au căzut peste mine ca o ploaie rece, într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre crengile goale ale nucului din curte. Stăteam pe banca veche, cu mâinile încrucișate pe baston, privind cum fumul subțire de la sobă se ridica leneș spre cer. Leila, cu ochii ei mari și sinceri, mă privea așteptând un răspuns. Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic unui copil de doisprezece ani că uneori, chiar și cei care te iubesc cel mai mult, pot să greșească atât de tare?

— Ce vrei să spui, Leila? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă.

— Mama și tata se ceartă mereu. Spun că nu avem destui bani, că tu nu vrei să vinzi pământul de la bunica, că din cauza ta nu putem să ne mutăm la oraș. De ce nu vrei să ne fie mai bine?

Am simțit cum mă strânge inima. Adevărul era că nu voiam să vând pământul. Era tot ce mai aveam din viața de dinainte de moartea soției mele, Maria. Pe acel pământ am crescut, acolo am muncit, acolo am plâns și am râs. Dar nu i-am spus asta Leilei. Am tăcut, ca de obicei.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. În zilele următoare, certurile dintre fiul meu, Sorin, și nora mea, Camelia, s-au întețit. Sorin venea acasă târziu, obosit și nervos, iar Camelia îl aștepta cu reproșuri.

— Sorine, nu mai putem trăi așa! Uite la copii, uite la mine! Toți prietenii mei s-au mutat la oraș, au apartamente, au viață! Noi stăm aici, cu tatăl tău, ca pe vremea bunicilor!

— Nu pot să-l oblig să vândă pământul, Camelia! E tot ce mai are! a răspuns Sorin, dar vocea lui era lipsită de convingere.

— Dar noi? Noi ce avem? Doar amintiri și promisiuni?

Leila și fratele ei mai mic, Vlad, ascultau totul din camera lor. Într-o seară, l-am auzit pe Vlad plângând încet. M-am dus la el și l-am luat în brațe.

— Djedo, de ce nu ne lași să plecăm? Nu-ți place de noi?

M-am simțit ca un străin în propria casă. Mândria mea, încăpățânarea mea, toate deciziile luate în tăcere, fără să explic nimic nimănui, se întorceau acum împotriva mea. Îmi iubeam familia, dar nu știam cum să le arăt asta. Nu știam să vorbesc despre sentimente. Așa am fost crescut: bărbații nu plâng, nu se plâng, nu spun ce-i doare.

Într-o zi, Camelia a venit la mine în bucătărie. Avea ochii roșii de plâns.

— Domnule Ilie, vă rog, gândiți-vă la copii. Nu mai putem continua așa. Sorin nu mai e omul pe care l-am cunoscut. Eu… eu nu mai pot.

Am vrut să-i spun că și eu sufăr, că și mie mi-e dor de vremurile când casa era plină de râsete, când Maria făcea cozonaci și copiii alergau prin curte. Dar am tăcut. Am simțit că orice aș spune ar fi prea puțin.

În acea noapte, am visat-o pe Maria. Stătea la masa din bucătărie, cu șorțul ei cu flori albastre, și mă privea blând.

— Ilie, nu lăsa mândria să-ți ia familia. Vorbește cu ei. Spune-le ce simți.

M-am trezit plângând. Era prima dată după mulți ani când lacrimile mi-au curs pe obraz. Dimineața, am chemat toată familia la masă. Leila și Vlad s-au așezat cuminți, Sorin și Camelia se priveau încruntați.

— Vreau să vă spun ceva, am început, cu vocea tremurândă. Știu că v-am făcut să suferiți. Știu că nu am fost un bun tată, nici un bun socru. Am ținut cu dinții de pământul ăsta pentru că aici am avut tot ce am iubit. Dar nu vreau să vă pierd pe voi. Dacă asta înseamnă să vând pământul, o voi face. Dar vreau să știți că vă iubesc. Și mi-e teamă. Mi-e teamă să rămân singur, să nu mai am nimic din ce am avut cu mama voastră.

Sorin s-a ridicat și m-a îmbrățișat. Era pentru prima dată, după mulți ani, când simțeam că fiul meu nu mai e doar un bărbat matur, ci tot copilul meu.

— Tată, nu vrem să te pierdem. Nu vrem să pierdem nici pământul, dar vrem să fim o familie. Putem găsi o soluție împreună.

Camelia a început să plângă. Leila și Vlad s-au apropiat de mine și m-au luat de mână. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că nu sunt singur.

Am decis să nu vindem tot pământul, ci doar o parte, ca să putem să ne facem viața mai ușoară. Am renovat casa, am făcut o grădină pentru copii, iar Sorin și Camelia au început să lucreze la oraș, dar veneau acasă în fiecare weekend. Leila a început să cânte la pian, iar Vlad a plantat pomi fructiferi în curte.

Nu a fost ușor. Rănile nu s-au vindecat peste noapte. Dar am învățat să vorbim, să ne ascultăm, să ne spunem ce ne doare. Am învățat că dragostea nu înseamnă să ții cu dinții de trecut, ci să fii dispus să renunți la el pentru cei pe care îi iubești.

Uneori, mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am pierdut prea mult din ceea ce eram, doar ca să nu-i pierd pe ei. Dar apoi îi văd râzând, îi aud vorbind, și știu că am ales bine.

Oare câți dintre noi nu ne lăsăm mândria să ne despartă de cei dragi? Oare câți nu uităm să spunem „te iubesc” până nu e prea târziu?