Doar o cină? – O seară care mi-a schimbat viața

— Doar o cină, Radu? Doar atât crezi că e? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la chiuveta plină de vase și la masa încă neștearsă. El stătea pe canapea, cu ochii în telefon, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Hai, Livia, nu te supăra. Am avut o zi grea la birou. Ce mare lucru e să faci o cină? a răspuns el, fără să ridice privirea.

Atunci am simțit că mi se rupe ceva în suflet. Ani de zile am tot strâns în mine frustrări, am trecut peste remarci aruncate la nervi, peste promisiuni uitate și peste serile în care m-am simțit invizibilă. Dar în seara aceea, cu mirosul de ceapă prăjită amestecându-se cu oboseala și dezamăgirea, am știut că nu mai pot merge mai departe așa.

M-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Chipul meu părea mai bătrân decât vârsta pe care o aveam. Mâinile îmi tremurau ușor. M-am întrebat: când am ajuns să fiu doar „femeia care gătește și spală”? Unde s-a pierdut Livia cea plină de vise?

Am ieșit din baie și am început să strâng masa fără să spun nimic. Copiii, Mara și Vlad, se uitau la mine cu ochi mari. Simțeau tensiunea din aer. Radu a oftat și s-a ridicat, dar doar ca să-și ia o bere din frigider.

— Livia, hai, lasă vasele. Stai cu noi la televizor. Mereu ești ocupată cu ceva.

— Poate dacă m-ai ajuta și tu din când în când, aș avea timp să stau, am răspuns eu, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

El a dat din umeri și s-a întors la serialul lui preferat. Atunci am luat o hotărâre. A doua zi urma aniversarea noastră de zece ani de căsnicie. Mereu eu pregătisem totul: tort, cadouri pentru el, surprize pentru copii. Anul acesta nu aveam chef de nimic. Am vrut să vadă cum e „doar o cină”.

A doua zi dimineață m-am trezit devreme, dar nu am pregătit nimic special. Am plecat la serviciu fără să-i spun „la mulți ani”. La prânz, colega mea, Irina, m-a întrebat dacă sărbătorim ceva acasă.

— Nu știu dacă mai e ceva de sărbătorit, i-am spus sincer.

Irina m-a privit lung.

— Livia, tu mereu ai grijă de toți. Dar cine are grijă de tine?

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara am ajuns acasă obosită și fără chef. Radu era deja acolo, cu copiii. Pe masă nu era nimic pregătit.

— Ce mâncăm? a întrebat el.

— Nu știu. Poate gătești tu azi, i-am răspuns calm.

A rămas blocat câteva secunde.

— Eu? Dar nu știu ce să fac…

— E doar o cină, nu? am spus eu ironic.

Copiii au început să râdă. Mara l-a tras de mână:

— Hai, tati! Faci tu paste?

Radu s-a înroșit la față și a început să caute rețete pe telefon. A fiert pastele prea mult, a pus prea mult sos și a uitat să pună sare. Masa a fost un dezastru total. Dar eu nu am spus nimic. Am stat la masă și am privit scena ca pe un spectacol trist.

După ce copiii au mers la culcare, Radu a venit la mine în bucătărie.

— Livia… îmi pare rău. Nu mi-am dat seama cât de greu e tot ce faci tu aici. Mereu am crezut că… e normal să le faci tu pe toate.

Am simțit lacrimile cum îmi urcă în ochi.

— Nu e normal, Radu. Suntem doi adulți aici. Și eu muncesc toată ziua. Și eu obosesc. Dar nu mă vede nimeni.

A tăcut mult timp.

— Ai dreptate. N-am vrut să te rănesc. Poate… poate ar trebui să vorbim mai des despre ce simțim fiecare.

A fost prima dată după mulți ani când am simțit că mă ascultă cu adevărat. Nu știu dacă lucrurile se vor schimba peste noapte. Dar știu că acea seară m-a făcut să-mi dau seama cât de important e să-mi spun durerea și să cer ajutorul.

Mă întreb acum: câte femei ca mine trăiesc în tăcere această povară? Câte dintre noi ne pierdem pe drum, uitând cine suntem cu adevărat? Poate că e timpul să vorbim deschis despre asta…