Doar unul s-a întors acasă: Povestea unei mame sfâșiate între vină și speranță

— Petru, unde e Victor? am întrebat cu vocea tremurândă, când l-am văzut intrând singur pe ușă, cu plasa de cumpărături atârnând greoi de mâna lui mică.

Petru s-a oprit în prag, cu ochii mari și umezi. „Nu știu, mamă… Am intrat în magazin și când am ieșit, nu mai era. Am crezut că s-a întors acasă.”

În secunda aceea, totul s-a prăbușit în jurul meu. Am simțit cum inima mi se oprește. Am alergat pe stradă, strigându-i numele: „Victor! Victoraș!” Vecinii ieșeau la porți, mă priveau cu milă sau curiozitate. Unii mă întrebau ce s-a întâmplat, alții doar dădeau din cap. Mi-am pierdut copilul. Cum am putut să fiu atât de neatentă? De ce i-am lăsat singuri?

Soțul meu, Doru, a venit acasă la scurt timp după ce l-am sunat plângând. Nu l-am văzut niciodată atât de palid. „Maria, trebuie să sunăm la poliție!”

Am sunat. Au venit repede, au început să pună întrebări, să caute prin cartier. Petru stătea pe canapea, cu genunchii la piept, tremurând. L-am luat în brațe, dar simțeam că nu pot să-l protejez nici pe el. „Nu e vina ta, Petru”, i-am șoptit, dar nici eu nu credeam ce spun.

Orele treceau greu. Fiecare minut era o eternitate. Îmi imaginam tot felul de scenarii: dacă l-a luat cineva? Dacă s-a rătăcit și plânge undeva singur? Dacă a pățit ceva rău? Îmi venea să urlu de neputință.

Mama mea a venit și ea. „Lasă-l pe Dumnezeu să aibă grijă de el”, mi-a spus încercând să mă liniștească. Dar eu nu puteam să mă liniștesc. Mă simțeam vinovată pentru fiecare moment în care am ridicat tonul la Victor, pentru fiecare dată când l-am certat că nu ascultă.

Polițiștii au întrebat vecinii, au verificat camerele de supraveghere de la magazin. Nimic. Un domn din blocul vecin a spus că l-a văzut pe Victor jucându-se cu un câine lângă parc, dar apoi nu știa ce s-a întâmplat.

Doru a început să dea telefoane peste tot. Prieteni, rude, toți au venit să ajute la căutări. Era deja seară și încă niciun semn de Victor.

Petru nu mai vorbea deloc. Stătea cu ochii în pământ și se juca nervos cu un nasture de la cămașa lui. M-am așezat lângă el.
— Petru, te rog… dacă îți amintești ceva… orice…
El a ridicat privirea spre mine, cu lacrimi în ochi:
— Mami… cred că s-a dus după mingea lui roșie… a scăpat-o în stradă când am ajuns la magazin și mi-a zis că se întoarce imediat…

M-am ridicat ca arsă și am fugit spre strada principală. Am întrebat pe toată lumea dacă l-au văzut pe Victor cu mingea roșie. Un bătrân mi-a spus că a văzut un copil alergând după o minge spre zona cu blocuri vechi.

Am alergat acolo împreună cu Doru și câțiva vecini. Strigam numele lui Victor printre blocuri gri și scări întunecate. La un moment dat am auzit un plânset slab venind din spatele unui garaj dărăpănat.

— Victor! am strigat cu disperare.

Din spatele garajului a apărut băiețelul meu, murdar și speriat, ținând mingea roșie la piept. Când m-a văzut, a început să plângă și mai tare.

L-am luat în brațe și nu-mi venea să-i mai dau drumul niciodată. Doru a început să plângă și el, iar Petru a venit alergând și l-a îmbrățișat pe fratele lui mai mic.

Am mers acasă toți patru, fără să scoatem un cuvânt pe drum. Când am ajuns, mama mea ne-a întâmpinat în prag cu lacrimi în ochi și ne-a strâns pe toți la piept.

În acea noapte nu am dormit deloc. Stăteam lângă patul copiilor mei și îi priveam cum dorm liniștiți. M-am gândit la toate mamele care nu au avut norocul meu, care încă își caută copiii pierduți.

A doua zi dimineață, Doru mi-a spus:
— Maria, trebuie să fim mai atenți… lumea nu mai e ca pe vremea noastră.
Și avea dreptate. De atunci nu i-am mai lăsat singuri niciodată.

Dar vinovăția încă mă apasă. Oare am făcut destul? Oare puteam preveni totul? Cum putem trăi cu frica asta zilnică pentru copiii noștri?

Poate că povestea mea îi va face pe alții să fie mai atenți sau poate doar va deschide o discuție despre cât de greu e să fii părinte în România de azi.

Voi cum ați reacționa dacă vi s-ar întâmpla vouă? E vina părinților sau pur și simplu viața e uneori nedreaptă?