Doi ani de tăcere: Povestea despărțirii dintre mine și fiica mea, Nora

— Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, Nora! Ți-am spus clar că nu vreau să-l mai vezi pe băiatul ăla! am strigat atunci, cu vocea tremurândă de furie și teamă. Nora s-a uitat la mine cu ochii ei mari, verzi, plini de lacrimi și revoltă. Avea doar șaptesprezece ani, dar în privirea ei era o hotărâre pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Nu poți să-mi controlezi viața la nesfârșit, mamă! Nu mai sunt un copil! a răspuns ea, iar vocea îi era spartă, dar fermă.

A fost ultima noastră ceartă adevărată. După aceea, a urmat o tăcere grea, apăsătoare. Două zile nu a vorbit cu mine deloc. Apoi, într-o dimineață, am găsit camera ei goală. Pe pat era doar un bilet: „Am nevoie de spațiu. Nu mă căuta.”

Au trecut doi ani de atunci. Doi ani în care am trăit cu inima strânsă, cu ochii pe telefon și cu sufletul gol. O urmăresc pe rețelele sociale — îi văd pozele de la mare, zâmbetul acela pe care îl știu atât de bine, dar care nu-mi mai aparține. O văd la braț cu prietenele ei, la festivaluri, la cafenele din București. Dar eu nu mai sunt acolo. Nu mai fac parte din povestea ei.

Soțul meu, Mihai, a încercat să mă liniștească la început:

— Las-o să-și trăiască viața. O să-i treacă supărarea. O să se întoarcă.

Dar timpul a trecut și Nora nu s-a întors. Nici măcar de Crăciun sau de ziua mea. Nici măcar când a murit bunica ei, mama mea — cea care o iubea nespus și care a întrebat-o mereu de ea până în ultima clipă.

Am început să mă întreb unde am greșit. Poate am fost prea strictă? Poate am încercat să o protejez prea mult? Sau poate am uitat că Nora nu mai era copilul meu mic, ci o tânără care avea nevoie să-și găsească propriul drum?

Prietenii mei mă privesc cu milă sau cu neînțelegere. Unele dintre ele îmi spun:

— Las-o în pace! O să-i treacă. Toți copiii fac așa la vârsta asta.

Altele mă judecă:

— Ai fost prea dură cu ea. Trebuia să fii mai deschisă.

Dar nimeni nu știe ce e în sufletul unei mame care își vede copilul îndepărtându-se zi după zi, fără puterea de a schimba ceva.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am găsit curajul să-i scriu un mesaj:

„Nora, mi-e dor de tine. Știu că am greșit. Dacă vrei să vorbim, sunt aici.”

A văzut mesajul, dar nu mi-a răspuns niciodată.

Mihai s-a retras în tăcerea lui. Îl văd cum se uită la pozele vechi cu Nora și oftează. Nu vorbește despre ea, dar știu că îl doare la fel de tare ca pe mine.

Sora mea, Ioana, încearcă să mă ajute:

— Du-te la ea! Bate-i la ușă! Nu poți să stai așa la nesfârșit!

Dar mi-e teamă. Mi-e teamă că dacă o voi vedea și mă va respinge iar, nu voi mai putea suporta durerea.

Într-o zi, primesc un telefon neașteptat de la Ana, cea mai bună prietenă a Norei:

— Doamnă Maria, Nora e bine… dar încă e supărată. Zice că are nevoie de timp.

— Dar cât timp? întreb eu cu voce stinsă.

Ana tace câteva secunde.

— Nu știu… Dar cred că îi e dor de dumneavoastră. Numai că nu știe cum să se întoarcă.

În acea noapte nu am putut dormi deloc. M-am gândit la toate momentele în care am ridicat tonul la Nora, la toate interdicțiile absurde pe care i le-am impus din frică — frica de lume, frica de greșeli, frica de a o pierde. Dar tocmai această frică m-a făcut să o pierd.

Am început să merg la psiholog. La început mi s-a părut inutil — ce putea să-mi spună cineva care nu-mi cunoaște copilul? Dar după câteva ședințe am început să înțeleg: nu pot controla totul. Nu pot trăi viața Norei în locul ei. Pot doar să fiu acolo când va avea nevoie de mine.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești, am decis să-i scriu din nou:

„Nora, te iubesc orice ar fi. Ușa mea e mereu deschisă pentru tine.”

De data asta nu am mai așteptat răspuns. Am început să trăiesc din nou — timid, cu pași mici. Am reluat legătura cu vechi prietene, am început să citesc și să merg la teatru singură. Dar în fiecare zi mă gândesc la Nora și sper că într-o zi va apărea la ușa mea cu ochii ei verzi plini de lacrimi și îmi va spune: „Mamă, mi-a fost dor de tine.”

Poate că povestea noastră nu are încă un final fericit. Poate că nici nu va avea vreodată. Dar am învățat că dragostea adevărată înseamnă să lași celuilalt libertatea de a pleca — și speranța că se va întoarce când va fi pregătit.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim cu această tăcere între noi și cei dragi? Câte mame și fiice se pierd una pe cealaltă din cauza orgoliului sau a fricii? Poate ar trebui să avem curajul să spunem „îmi pare rău” înainte ca tăcerea să devină zid.