Două bunici, o singură nepoată: Povestea unei mame la capătul răbdării

— Mara, să nu-i spui bunicii tale de la țară ce ți-am cumpărat eu, da? Ea nu știe să aleagă jucării frumoase ca mine, așa-i?
Vocea mamei mele răsună în bucătărie, în timp ce Mara, cu ochii mari și triști, se joacă cu păpușa nouă. O privesc din prag, cu inima strânsă. Nu e prima dată când aud astfel de vorbe, dar astăzi simt că nu mai pot înghiți încă o picătură din acest venin.

— Dar bunica de la țară mi-a spus că tu nu știi să faci prăjituri bune și că la ea e mai frumos, răspunde Mara încet, fără să ridice privirea.

Îmi mușc buza. Mă simt ca un arbitru într-un meci pe care nu l-am cerut niciodată. Două femei adulte, mamele noastre, transformă copilăria Marei într-un câmp minat de replici tăioase și gelozii absurde. Fiecare vizită devine o competiție: cine îi cumpără cele mai scumpe haine, cine îi gătește mai gustos, cine îi spune cele mai multe povești. Dar prețul îl plătește Mara, care nu mai știe cui să-i spună „te iubesc” fără să simtă că trădează pe cineva.

Totul a început după ce am divorțat de Vlad. Atunci, amândouă au simțit că trebuie să umple golul lăsat de absența tatălui. Dar în loc să se unească pentru binele Marei, au început să se războiască pentru fiecare minut petrecut cu ea. Mama mea, Elena, e profesoară pensionară din București — mereu elegantă, mereu cu părul aranjat și cu replicile la ea. Mama lui Vlad, Maria, e femeie simplă de la țară, cu mâinile crăpate de muncă și sufletul mare, dar cu o limbă ascuțită când vine vorba de „concurență”.

— Ana, nu vezi că mama ta o răsfață prea mult? O să ajungă o domnișoară fițoasă! La mine învață ce-i munca și respectul!, îmi spune Maria într-o duminică dimineața, când vin să o iau pe Mara după un weekend la țară.

— Și tu crezi că dacă îi dai să spele cartofi la cinci ani o faci om mare? Mara are nevoie de dragoste, nu de reguli absurde!, îi răspunde mama mea când află.

Mara asistă la aceste schimburi ca la un meci de tenis. Ochii ei caută mereu aprobarea mea. Uneori mă întreabă șoptit:

— Mami, pe cine iubești mai mult? Pe bunica Elena sau pe bunica Maria?

Îmi vine să plâng. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că iubirea nu e un concurs? Că nu trebuie să aleagă între două lumi?

Într-o seară, după ce Mara adoarme cu păpușa strâns la piept, mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Îmi amintesc propria copilărie: bunicii mei mă iubeau fără să mă pună niciodată să aleg între ei. De ce nu pot și ele?

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la mama: „Sper că nu o duci iar la Maria weekendul ăsta. Are nevoie de civilizație, nu de găini și noroi.”

În același timp, Maria mă sună: „Ana, vezi că Elena îi bagă prostii în cap fetei! Nu-i mai da voie să stea atât cu ea!”

Simt cum mă sufoc între aceste două fronturi. Merg la grădiniță să o iau pe Mara și educatoarea mă oprește:

— Doamna Ana, Mara a spus azi că nu vrea să vorbească despre familie. A plâns când am întrebat-o cine vine după ea acasă.

Atunci mi se face lumină: nu mai pot continua așa. E timpul să pun piciorul în prag.

Seara le sun pe amândouă și le chem la mine. Vin amândouă cu fețele încruntate, fiecare pregătită pentru încă o rundă de acuzații.

— Vreau să vă spun ceva clar: dacă nu încetați cu această competiție absurdă pentru Mara, nu o veți mai vedea decât foarte rar. Nu vreau ca fiica mea să crească între două tabere care se urăsc. Dacă o iubiți cu adevărat, demonstrați asta respectându-vă una pe cealaltă și lăsând-o pe Mara să fie doar copil!

Se lasă o liniște grea. Mama își strânge poșeta în brațe. Maria oftează adânc.

— Ana, eu doar vreau ce e mai bine pentru ea…, începe mama.

— Și eu…, spune Maria încet.

— Atunci arătați-i asta! Nu-i mai vorbiți urât una despre alta! Nu o mai puneți să aleagă! Dacă vă aud sau aflu că ați făcut-o din nou, va urma o pauză lungă între voi și Mara.

Le privesc în ochi pe rând. Pentru prima dată văd teamă — teama de a pierde ceea ce iubesc cel mai mult.

După acea discuție, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Au mai fost scântei, priviri tăioase și replici pasiv-agresive. Dar încet-încet au început să-și dea silința. Au început să vină împreună la serbări, să-i cumpere Mariei cadouri împreună și chiar să stea la aceeași masă fără să se certe.

Mara a început să zâmbească din nou fără teamă. Seara mă întreabă:

— Mami, acum pot să le iubesc pe amândouă?

O strâng tare în brațe și îi spun:

— Da, iubita mea. Acum poți.

Uneori mă întreb: De ce ajung oamenii mari să uite cât rău pot face unui copil cu orgoliile lor? Oare câți copii trăiesc aceeași poveste ca Mara? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?