Două garsoniere în loc de un cămin: Povestea unei trădări și a curajului de a-mi cere dreptul la fericire

— Cum adică ai cumpărat două garsoniere? Petru, tu glumești, nu-i așa?

Vocea mi-a tremurat, deși încercam să par stăpână pe mine. Stăteam în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, cu mâinile strânse pe cana de ceai, iar el evita privirea mea, jucându-se cu cheile pe masă. Afară ploua cu găleata, iar picăturile băteau nervos în geam, ca și cum ar fi vrut să-mi țină partea.

— Nu glumesc, Ana. Am găsit o ofertă bună și… m-am gândit că e mai bine așa. Una dintre ele o să fie pentru mama, știi că nu se mai descurcă singură la țară.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Visul nostru — un apartament cu două camere, cu balcon mare și lumină multă, unde să ne creștem copiii — s-a spulberat într-o secundă. Nu-mi venea să cred că omul cu care împărțisem totul timp de șapte ani a luat o decizie atât de importantă fără mine.

— Și eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? De ce nu m-ai întrebat?

Petru a ridicat din umeri, evitând să mă privească.

— Am vrut să-ți spun, dar știam că o să reacționezi așa. E doar o investiție, Ana. O să ne fie bine.

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, ignorând ploaia care îmi uda părul. Am simțit nevoia să respir aerul rece al serii, să mă desprind de tot ce mă apăsa. În mintea mea se derulau toate discuțiile noastre despre viitor: cum ne imaginam camera copilului, cum făceam planuri pentru mobilă, cum visam la serile liniștite împreună. Toate păreau acum minciuni.

În zilele următoare, am încercat să mă port normal. Mergeam la serviciu la grădinița din cartier, zâmbeam copiilor și colegelor mele, dar în sufletul meu era un gol imens. Seara, când ajungeam acasă, Petru era tot mai distant. Vorbea doar despre acte, rate și chirii. Mama lui mă suna zilnic să mă întrebe dacă am văzut garsoniera și dacă îi place zona.

— Ana, dragă, Petru mi-a spus că e aproape de piață și de spital. Ce noroc pe capul meu! Poate vii cu mine să alegem perdelele?

Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam prinsă într-o capcană din care nu puteam ieși fără să rănesc pe cineva. Sora mea, Irina, a fost singura care mi-a văzut suferința.

— Ana, nu poți să lași lucrurile așa. E viața ta! Dacă nu te asculți acum, când o vei face?

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem eu undeva. Poate că eram prea visătoare, prea atașată de ideea unui cămin perfect. Poate că Petru avea dreptate: era doar o investiție. Dar atunci de ce mă simțeam atât de trădată?

Într-o seară de vineri, după ce am terminat de corectat niște fișe pentru copii, am găsit curajul să-i spun lui Petru tot ce aveam pe suflet.

— Nu pot să trăiesc într-o relație în care nu contez. Nu pot să accept ca visurile mele să fie anulate fără măcar să fiu întrebată.

Petru s-a uitat la mine ca și cum abia atunci m-ar fi văzut cu adevărat.

— Ana… n-am vrut să te rănesc. Am crezut că fac ce e mai bine pentru toți.

— Pentru toți? Sau doar pentru tine și mama ta?

A tăcut. Pentru prima dată în șapte ani, liniștea dintre noi a fost mai grea decât orice ceartă.

În weekend-ul următor am plecat la Irina. Am dormit pe canapeaua ei și am plâns ca un copil. Mi-a făcut ceai și m-a ținut în brațe fără să spună nimic. A doua zi dimineață m-am trezit cu hotărârea că trebuie să-mi recâștig vocea.

M-am întors acasă și i-am spus lui Petru că vreau să mergem la consiliere de cuplu. A protestat la început — „Nu suntem nebuni!” — dar până la urmă a acceptat. Primele ședințe au fost cumplite: fiecare reproș era ca o rană deschisă. Dar am început să ne ascultăm din nou.

Am aflat că Petru se simțea presat între dorința mea de familie și nevoia lui de a-și ajuta mama. Că îi era teamă să nu mă piardă dacă îmi spunea adevărul. Că nici el nu știa cum să împace totul.

Nu știu dacă vom reuși să trecem peste asta. Poate că da, poate că nu. Dar știu sigur că nu voi mai lăsa niciodată pe nimeni — nici măcar pe omul pe care îl iubesc — să-mi anuleze vocea și visurile.

Mă uit acum la ploaia care s-a oprit și mă întreb: oare câte femei din România au trecut prin asta? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?