Două surori, o singură inimă: Povestea unei adopții românești

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să aștept încă o veste care să ne spulbere speranțele! am izbucnit într-o seară târzie, cu ochii înlăcrimați, în timp ce stăteam pe canapeaua noastră veche din apartamentul de la etajul patru. Vlad s-a apropiat încet, cu pași grei, și m-a strâns la piept. Simțeam cum inima îmi bate nebunește, ca și cum ar vrea să fugă din pieptul meu, să scape de toată durerea adunată în ani de încercări eșuate, tratamente dureroase și promisiuni goale.

— O să reușim, Irina. Trebuie să avem răbdare. Știu că e greu, dar nu suntem singuri în lupta asta, mi-a șoptit el, încercând să-mi aline suferința.

Dar eram singuri. În fiecare zi mă simțeam tot mai izolată, mai străină printre prietenele mele care vorbeau despre grădinițe, serbări și primele cuvinte ale copiilor lor. Eu aveam doar tăcerea și golul din suflet. Mama mă suna aproape zilnic:

— Irina, poate ar trebui să te resemnezi… Nu toți oamenii sunt făcuți să fie părinți.

Cuvintele ei mă loveau ca niște pietre reci. Cum să mă resemnez? Cum să renunț la visul meu?

Într-o zi de toamnă, când frunzele se rostogoleau pe aleile din Copou, am primit un telefon de la Direcția pentru Protecția Copilului. Vocea doamnei Lungu era caldă, dar fermă:

— Doamnă Popescu, avem două surori, Maria și Daria, 7 și 5 ani. Sunt împreună de când s-au născut. Nu vrem să le despărțim. V-ar interesa să le cunoașteți?

Am simțit cum mi se taie respirația. Două surori? Vlad a zâmbit timid:

— Poate ăsta e semnul pe care îl așteptam.

Prima întâlnire cu fetele a fost ca o piesă de teatru jucată pe o scenă străină. Maria era serioasă, cu ochii mari și negri, care păreau să vadă dincolo de mine. Daria era mai mică, cu părul blond și buclat, mereu ascunsă după sora ei. Le-am adus o păpușă și un ursuleț de pluș. Maria a luat păpușa fără să spună nimic, iar Daria s-a uitat la mine cu neîncredere.

— Vreți să veniți cu noi la plimbare în parc? am întrebat timid.

Maria a dat din cap că da. Daria s-a agățat de mâna ei.

În drum spre casă, Vlad mi-a spus:

— Sunt atât de fragile… Dar simt că putem fi familia lor.

A urmat o perioadă lungă de vizite supravegheate, rapoarte sociale, interviuri cu psihologi și asistenți sociali. Fiecare zi era o nouă provocare. Într-o seară, după ce fetele au plecat înapoi la centru, am izbucnit în plâns:

— Dacă nu ne vor accepta? Dacă nu vom fi niciodată destul de buni pentru ele?

Vlad m-a luat de mână:

— Irina, nu există părinți perfecți. Există doar părinți care iubesc.

Când în sfârșit am primit vestea că putem începe perioada de acomodare acasă la noi, am simțit că lumea întreagă se deschide în fața mea. Am pregătit camera fetelor cu mobilă nouă, lenjerii colorate și jucării peste tot. În prima noapte acasă, Maria a stat trează până târziu.

— Doamna Irina… dacă ne trimiteți înapoi?

Mi s-a rupt sufletul.

— Niciodată! Sunteți familia noastră acum.

Dar lucrurile nu au fost simple. Daria plângea nopțile după mama biologică. Maria refuza să-mi spună „mama”. Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— Ai văzut? Au luat copii din centru… Cine știe ce probleme or avea…

Mama mea venea des și încerca să le cucerească cu dulciuri:

— Fetele astea trebuie educate altfel! Nu le lăsa să-ți urce în cap!

M-am certat cu ea într-o zi:

— Mama, nu ai idee cât e de greu! Nu ai idee ce e în sufletul lor!

Vlad era prins între mine și mama mea. Într-o seară l-am găsit pe balcon, privind orașul luminat:

— Irina, poate ar trebui să mergem la consiliere de familie…

Am acceptat cu greu. La primele ședințe, Maria nu vorbea deloc. Daria desena doar case cu două uși: una deschisă și una încuiată.

Psihologul ne-a spus:

— Trebuie să le dați timp. Să le arătați că aici e acasă.

Au trecut luni până când Maria mi-a spus pentru prima dată „mama”. Era o dimineață ploioasă; făceam clătite în bucătărie.

— Mama, pot să pun eu gemul?

Am izbucnit în lacrimi și am îmbrățișat-o strâns.

Daria a început să râdă tot mai des. Seara citeam povești împreună și inventam finaluri fericite pentru fiecare personaj trist.

Dar rana trecutului nu s-a vindecat ușor. Într-o zi, Maria a venit acasă bătută de niște copii din parc:

— Au zis că nu sunt ca ei… Că nu am părinți adevărați…

Am simțit furie și neputință. Am mers la școală și am vorbit cu doamna învățătoare. Am organizat o întâlnire cu părinții celorlalți copii.

— Familia nu e sângele! Familia e iubirea! le-am spus printre lacrimi.

A fost greu să schimbăm mentalități. Dar încet-încet, fetele au început să fie acceptate.

Astăzi, după doi ani de la adopție, încă avem zile grele. Încă există întrebări fără răspuns și nopți pline de temeri. Dar când le văd râzând împreună sau alergând prin parc ținându-se de mână, știu că am făcut alegerea corectă.

Mă întreb uneori: câte familii ca a noastră mai trăiesc aceeași luptă tăcută? Oare cât curaj trebuie să ai ca să iubești un copil care nu-ți poartă sângele? Poate că familia adevărată se naște din inimile care nu renunță niciodată.