Douăzeci de ani de tăcere – Povestea unei vecinătăți pierdute

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să o văd pe Ana cum trece pe lângă mine ca și cum n-aș exista! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam pe geam la blocul de vizavi. Mama, bătrână și obosită, a oftat adânc, fără să spună nimic. Știa că între mine și Ana era o poveste veche, plină de orgolii și tăceri grele, dar niciodată nu m-a întrebat ce s-a întâmplat cu adevărat.

Totul a început într-o vară toridă, acum douăzeci de ani. Eram tineri, proaspăt mutați în blocul nou construit din cartierul Titan. Eu, Radu, și soția mea, Irina, ne făceam planuri mari. Ana și soțul ei, Mihai, erau vecinii noștri de palier. Ne vizitam des, împărțeam cafeaua de dimineață pe balcon și râdeam până târziu în noapte. Copiii noștri se jucau împreună pe aleea dintre blocuri. Eram ca o familie extinsă.

Dar într-o zi, totul s-a năruit. O discuție banală despre locurile de parcare s-a transformat într-o ceartă aprinsă. Mihai a ridicat tonul la Irina, iar eu am intervenit. Cuvintele grele au zburat ca niște cuțite: „Niciodată nu știi să respecți pe nimeni!”, „Ești egoist!”, „Nu mai vreau să vă văd!” Din acea zi, ușa dintre apartamentele noastre a rămas închisă. Copiii au fost nevoiți să se joace separat, iar noi am început să ne evităm cu încăpățânare.

Anii au trecut. Mihai a murit de cancer la câțiva ani după ceartă. Irina s-a stins și ea, lăsându-mă singur cu amintirile și cu un fiu plecat în străinătate. Ana a rămas singură, cu fiica ei, Maria, care s-a mutat la Cluj pentru facultate. Blocul s-a schimbat: vecinii vechi au plecat, alții noi au venit. Dar între mine și Ana a rămas același zid de tăcere.

În fiecare dimineață o vedeam coborând scările cu pași mici, sprijinindu-se de balustradă. Îmi venea să-i spun „Bună dimineața”, dar orgoliul mă oprea. În serile lungi de iarnă, când luminile din apartamentul ei pâlpâiau târziu în noapte, mă întrebam dacă nu cumva simte aceeași singurătate care mă apăsa și pe mine.

Totul s-a schimbat într-o zi de martie. Era o duminică liniștită; tocmai terminasem de spălat vasele când am auzit țipete pe scară. Am deschis ușa și am văzut-o pe Ana prăbușită pe jos, cu fața albă ca varul. Am alergat la ea fără să gândesc: „Ana! Ana! Ce s-a întâmplat?”

A deschis ochii cu greu și a șoptit: „Nu pot… respira…” Am sunat la 112 tremurând tot, iar până a venit ambulanța i-am ținut mâna strâns. Pentru prima dată după douăzeci de ani i-am simțit pielea caldă și fragilă sub palma mea.

După ce au luat-o medicii, am rămas singur pe palier, cu inima bubuind în piept. M-am prăbușit pe scări și am plâns ca un copil. Toată ura, toată încăpățânarea mea păreau ridicole în fața fragilității vieții.

În zilele următoare am sunat-o pe Maria să-i spun ce s-a întâmplat. A venit imediat la București și m-a privit cu ochi roșii de plâns: „Domnule Radu… mama nu v-a urât niciodată. Mereu spunea că îi pare rău pentru ce s-a întâmplat.”

Am mers împreună la spital. Ana era slăbită, dar când m-a văzut a zâmbit slab: „Radu… ai venit.” Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— Ana… îmi pare rău pentru toți anii ăștia pierduți.

— Și mie… Dar încă suntem aici.

Am stat lângă patul ei ore întregi, vorbind despre trecut, despre copiii noștri, despre Irina și Mihai. Am râs, am plâns și am simțit că timpul începe să se topească între noi.

Când Ana s-a întors acasă, am început să ne vizităm din nou. Îi duceam supă caldă sau o ajutam cu cumpărăturile. Într-o seară mi-a spus:

— Crezi că putem fi iar prieteni?

— Nu știu dacă putem recupera tot ce-am pierdut… dar putem încerca.

Acum, când mă uit la Ana cum udă florile pe balcon sau când îi aud râsul slab prin perete, mă gândesc cât de mult ne-am pedepsit singuri pentru o prostie. Douăzeci de ani de tăcere pentru un orgoliu prostesc.

Oare câți dintre noi trăim așa? Oare cât timp mai avem să reparăm ce-am stricat? Dacă ați fi în locul meu… ați avea curajul să bateți la ușa celui pe care l-ați ignorat atâta vreme?