Dragoste târzie la Piața Obor

— Două kilograme de cartofi, vă rog… și, dacă aveți, o legătură de pătrunjel proaspăt, ca pe vremuri, îi spun vânzătorului cu un zâmbet timid, încercând să maschez tremurul din voce. E sâmbătă dimineața, iar Piața Obor forfotește de lume. Mirosul de legume proaspete, zarva oamenilor, strigătele vânzătorilor — toate mă fac să mă simt vie, chiar dacă în ultimii ani am trăit mai mult pe pilot automat.

El ridică privirea spre mine. Ochii lui, de un albastru spălăcit, mă privesc cu o blândețe pe care n-am mai întâlnit-o de mult. — Pătrunjelul ăsta e din grădina mea, doamnă. Să știți că miroase a copilărie, zice el și zâmbește larg. Simt cum mi se încălzește fața. Nu știu ce mă apucă, dar râd ușor și îi spun: — Atunci să-mi dați și două morcovi, dar să fie dulci, ca la mama acasă.

Mă cheamă Maria. Am 60 de ani și viața mea a fost o succesiune de duminici liniștite și zile gri. Soțul meu, Ion, a murit acum șapte ani. Copiii mei, Raluca și Mihai, au plecat fiecare la casele lor. De atunci, casa e prea mare și prea tăcută. Îmi umplu timpul cu mici ritualuri: piața sâmbătă dimineața, cafeaua băută pe balcon, serialele turcești seara. Dar azi… azi simt că ceva s-a schimbat.

— Cum vă cheamă? îl întreb fără să-mi dau seama.
— Victor. Și pe dumneavoastră?
— Maria.
— Maria… Numele mamei mele. Era o femeie puternică. Ca dumneavoastră, cred.

Nu știu ce să răspund. Îmi iau sacoșa și plec, dar tot drumul spre casă simt că zâmbetul lui Victor mă urmărește. În seara aceea, mă surprind gândindu-mă la el mai mult decât la orice altceva. Oare cum ar fi să nu mai fiu singură?

Timp de câteva săptămâni, mă întorc la taraba lui Victor sub pretextul că am nevoie de ceapă sau salată. De fiecare dată schimbăm câteva vorbe, iar el îmi strecoară în sacoșă câte o legătură de verdeață „din partea casei”. Într-o zi mă invită la o cafea după piață. Ezit — ce-ar spune copiii mei dacă ar afla? Dar accept.

Ne așezăm la o terasă mică din apropiere. Victor îmi povestește despre viața lui: a fost mecanic auto, a rămas văduv acum zece ani, are un fiu plecat în Italia care nu-l sună decât de Crăciun. Îmi vorbește despre grădina lui din Pantelimon, despre cum îi place să stea cu mâinile în pământ și să simtă mirosul de roșii coapte.

— Știi, Maria… oamenii cred că după o anumită vârstă nu mai ai voie să visezi. Dar eu cred că sufletul nu îmbătrânește niciodată.

Mă uit la el și simt cum mi se umezește privirea. Nu-mi amintesc când am fost ultima dată atât de sincer cu cineva.

Începem să ne vedem tot mai des. Mergem împreună la piață, la plimbare prin Herăstrău sau la film la cinematograful din cartier. Într-o duminică vine la mine acasă cu o pungă plină de legume și gătește ciorbă de perișoare „ca la mama lui”. Râdem mult și ne povestim amintiri din tinerețe.

Dar nu toată lumea e fericită pentru noi. Când le spun copiilor mei despre Victor, reacțiile sunt reci.

— Mamă, ai 60 de ani! Ce-ți trebuie ție aventuri? mă întreabă Raluca cu voce tăioasă.
— Nu vreau să te văd suferind din nou, spune Mihai. Tata abia a murit…

Încerc să le explic că nu vreau să-l înlocuiesc pe Ion, ci doar să nu mai fiu singură. Dar ei nu înțeleg. Mă simt vinovată că am curajul să fiu fericită.

Într-o seară, după o discuție aprinsă cu Raluca la telefon, plâng în hohote pe canapea. Victor mă găsește așa când vine cu două prăjituri de la cofetăria din colț.

— Maria… dacă vrei să ne oprim aici…
— Nu! Nu vreau să mă opresc! Pentru prima dată după mulți ani simt că trăiesc… Dar mi-e teamă că-i pierd pe copii.

Victor mă ia în brațe și-mi șoptește: — Nu poți trăi viața altora. Trebuie să-ți dai voie să fii fericită.

Încep să mă gândesc serios: oare cât timp am trăit doar pentru ceilalți? Cât timp m-am pus pe mine pe ultimul loc?

Trec luni de zile până când copiii mei acceptă ideea că am dreptul la fericire. La început vin rar pe la mine, apoi îl cunosc pe Victor și văd cât de blând e cu mine. Încet-încet, lucrurile se așază.

Astăzi stau pe balcon cu Victor și bem cafea. Soarele apune peste blocurile gri ale Bucureștiului și simt că inima mea e din nou tânără.

Mă întreb: oare câți dintre noi renunță la iubire doar pentru că „nu se mai cade”? Oare câți trăiesc cu jumătate de suflet din cauza prejudecăților? Poate e timpul să ne dăm voie să fim fericiți… indiferent de vârstă.