Duminica care nu-mi mai aparține

— Mamă, te rog, nu mai veni duminica asta. Poate… poate ar fi mai bine să ne vedem altădată, când nu e așa aglomerat la noi.

Cuvintele Anei, nora mea, au căzut peste mine ca o ploaie rece, deși era o zi însorită de primăvară. Am rămas cu telefonul la ureche, cu inima bătându-mi nebunește, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Duminica era ziua mea, ziua noastră, a familiei. De când mă știu, duminica însemna miros de ciorbă aburindă, râsete de copii, și masa plină, chiar dacă uneori ne certam din nimicuri. Era ritualul nostru, firul care mă ținea legată de viață, de sens.

Am închis telefonul fără să spun nimic. M-am așezat pe marginea patului, cu mâinile tremurânde. În minte mi se derulau imagini cu fiul meu, Radu, când era mic, cum alerga prin curte, cu genunchii juliți și obrajii roșii de la joacă. Îmi amintesc cum îi făceam plăcinta preferată și cum, chiar și după ce s-a însurat, venea duminica la masă, cu Ana și cu nepoțica mea, Ilinca. Erau momentele mele de fericire pură, când casa prindea viață și nu mă simțeam singură.

Dar acum, totul părea să se destrame. M-am ridicat cu greu și am început să mă învârt prin bucătărie, fără rost. Am deschis frigiderul, am închis, am tras perdeaua să intre mai multă lumină, dar totul părea mai întunecat ca niciodată. M-am întrebat cu ce am greșit. Oare am fost prea insistentă? Oare am deranjat cu ceva? Sau poate Ana vrea să aibă duminica doar pentru familia ei, fără mine? Gândurile mă măcinau, iar lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

Seara, am încercat să-l sun pe Radu. Mi-a răspuns, dar vocea lui era grăbită, distantă.
— Mamă, e totul bine? Ai vorbit cu Ana?
— Da, am vorbit… Mi-a spus să nu mai vin duminica. Nu înțeleg, Radu, ce s-a întâmplat?
A tăcut câteva clipe, apoi a oftat.
— Mamă, nu e nimic grav. Doar că Ilinca are teme, Ana e obosită, eu am de lucru… Poate e mai bine să ne vedem altădată, să nu fie presiune. Nu te supăra, te rog.

Dar cum să nu mă supăr? Cum să nu mă simt dată la o parte, când toată viața mea s-a învârtit în jurul lor? Am simțit că nu mai am aer. Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc de vremurile când mama mea făcea la fel cu mine, când mă chema duminica la masă, iar eu, tânără și ocupată, găseam mereu scuze. Oare așa se simțea și ea? Oare a plâns și ea în tăcere, fără să știe nimeni?

A doua zi, am mers la piață, din obișnuință. Am cumpărat legume, carne, am ales merele cele mai frumoase pentru Ilinca, deși știam că nu le voi duce. Vânzătoarea, tanti Viorica, m-a întrebat:
— Ce faci, Marioara? Pregătești iar masa mare pentru familie?
Am zâmbit forțat.
— Nu, azi nu. Azi gătesc doar pentru mine.
Am simțit cum mă strânge inima. Oare așa va fi de acum înainte? Doar eu, cu farfuria mea, cu liniștea apăsătoare din casă?

Sâmbătă seara, am stat pe marginea patului și m-am uitat la telefon. Să-i sun? Să le spun că mi-e dor? Sau să aștept să mă caute ei? Am adormit târziu, cu sufletul greu, visând la zilele în care casa era plină de glasuri și miros de cozonac.

Duminica a venit și a trecut ca o umbră. Am încercat să citesc, să mă uit la televizor, dar nimic nu-mi alunga tristețea. La prânz, am pus masa pentru două persoane, din reflex, apoi am strâns o farfurie la loc. Am mâncat în tăcere, cu ochii în gol. M-am gândit la toate mamele care, ca mine, au rămas singure, uitate, când copiii lor și-au făcut propriile vieți. Oare e vina noastră că nu știm să ne desprindem? Sau e vina lor că uită cât de mult însemnăm?

Spre seară, am ieșit pe bancă, în fața blocului. Doamna Stela, vecina de la trei, s-a așezat lângă mine.
— Ce faci, Marioara? Nu ai musafiri azi?
— Nu, Stela. Azi nu mai e zi de musafiri pentru mine.
A oftat și ea.
— Știi, și la mine e la fel. Fata mea vine tot mai rar. Zice că are treabă, că e obosită. Parcă nu mai suntem bune decât când au nevoie de noi.
Am simțit o alinare ciudată. Nu eram singură în durerea mea. Am stat amândouă pe bancă, privind copiii care se jucau în fața blocului, și am vorbit despre vremurile când eram tinere, când duminica era sărbătoare mare, când familia era totul.

În zilele care au urmat, am încercat să-mi găsesc rostul. Am început să merg la biserică, să ajut la cantina socială, să citesc mai mult. Dar golul din suflet nu se umplea. În fiecare duminică, mă uitam la ceas și mă gândeam: acum ar fi trebuit să vină Radu, să râdă Ilinca, să miroasă a plăcintă în casă. Dar nu venea nimeni.

Într-o zi, Ana m-a sunat.
— Marioara, ce faci? Nu vrei să vii miercuri la noi, să stai cu Ilinca? Am o ședință și nu am cu cine să o las.
Am simțit o bucurie amestecată cu tristețe. Da, mă voiau, dar doar când aveau nevoie. Am acceptat, dar în sufletul meu am știut că nimic nu va mai fi ca înainte.

Miercuri, când am ajuns la ei, Ilinca m-a îmbrățișat strâns.
— Bunico, mi-a fost dor de tine! Când mai vii duminica?
Am zâmbit cu lacrimi în ochi.
— Nu știu, puiule. Poate cândva, când o să fie timp.

Seara, acasă, m-am uitat lung la poza de familie de pe raft. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să-mi găsesc un nou rost, un nou sens, când tot ce am iubit s-a schimbat. Poate că trebuie să învăț să trăiesc altfel, să nu mai aștept duminicile ca pe o sărbătoare, ci să mă bucur de fiecare clipă, oricât de mică ar fi.

Dar voi, dragi cititori, ați trecut prin asta? Cum ați găsit puterea să mergeți mai departe, când tradițiile care v-au ținut familia unită s-au destrămat? Oare mai există un loc pentru noi, mamele și bunicile, în lumea asta care se schimbă atât de repede?