Duminica pe care nu o voi mai uita: Povestea unei mame românce
— Viorica, te rog să nu mai vii duminica la noi. Avem nevoie de timp doar pentru noi.
Cuvintele Cameliei au căzut ca un trăsnet. Eram la bucătărie, tocmai scoteam plăcinta cu brânză din cuptor, mirosul dulce-acrișor umpluse casa. M-am oprit cu tava în mâini, simțind cum mi se taie picioarele. Am privit-o pe Camelia, nora mea, cu ochii mari, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar nu glumea.
— Dar… e duminică, am spus încet, aproape șoptit.
— Știu, dar vrem să fim doar noi trei. Să ne facem propriile noastre obiceiuri.
Am simțit cum mi se strânge inima. Duminica era ziua noastră. De când s-a căsătorit fiul meu, Rareș, veneam la ei cu mâncare caldă, cu prăjituri, cu povești. Îmi plăcea să-i văd pe toți la masă, să aud râsete, să simt că sunt utilă.
Am plecat acasă cu pași grei, plasa cu plăcintă atârnând ca o povară. Pe drum, am început să mă gândesc: Oare am greșit cu ceva? Am fost prea prezentă? Prea băgăcioasă? Sau poate Camelia nu m-a vrut niciodată acolo? Rareș nu mi-a spus nimic. El mereu tace când vine vorba de conflicte.
Seara, am stat pe marginea patului, uitându-mă la poza de familie de pe noptieră. M-am întrebat dacă nu cumva am devenit o povară pentru ei. Mi-am amintit de mama mea, cum venea la noi duminica și cât mă enerva uneori prezența ei constantă. Dar totuși… nu i-am spus niciodată să nu mai vină.
A doua zi l-am sunat pe Rareș.
— Mamă, e mai bine așa, mi-a spus el cu voce joasă. Camelia vrea să-și crească familia după regulile ei.
— Și tu ce vrei?
— Eu… vreau liniște.
Am simțit cum mă sufoc de singurătate. Soțul meu murise acum trei ani și Rareș era tot ce-mi rămăsese. Prietenele mele aveau nepoți, vorbeau la telefon despre cum le vizitează copiii și le aduc flori sau prăjituri. Eu aveam doar liniște. O liniște apăsătoare.
În zilele următoare am încercat să-mi ocup timpul: am mers la piață, am citit, am făcut ordine prin dulapuri. Dar duminica venea ca un blestem. Dimineața mă trezeam devreme și mă uitam la ceas: ora la care obișnuiam să plec spre ei. Acum nu mai aveam unde să merg.
Într-o zi, vecina mea, doamna Stanca, m-a văzut tristă pe bancă în fața blocului.
— Ce-i cu tine, Viorico? Nu te mai duci la copii?
— Nu mă mai vor duminica.
— Eh, lasă-i! Toți tinerii sunt așa acum. Nu mai țin la tradiții.
Dar nu era doar despre tradiții. Era despre dragoste, despre apartenență. Despre sentimentul că încă contez pentru cineva.
Au trecut câteva săptămâni și Rareș nu m-a sunat decât o dată, în grabă. Într-o sâmbătă seara am primit un mesaj de la Camelia: „Poți veni mâine dacă vrei, dar doar pentru o oră.”
Am stat mult pe gânduri. Să merg? Să mă umilesc? Sau să rămân acasă și să-mi păstrez demnitatea? Până la urmă am decis să merg. Am făcut o prăjitură cu mere și am pornit spre ei cu inima strânsă.
Când am intrat în casă, atmosfera era rece. Rareș era ocupat cu telefonul, Camelia spăla vasele, iar nepoțelul meu, Vlad, se juca singur pe covor.
— Bunica! a strigat el și mi-a sărit în brațe.
Pentru o clipă am simțit că totul e ca înainte.
Dar după o oră Camelia s-a uitat la ceas și a spus:
— Trebuie să-l culcăm pe Vlad.
Am înțeles mesajul și m-am ridicat să plec.
Pe drum spre casă am plâns pentru prima dată după mult timp. Nu pentru că nu mă mai voiau acolo, ci pentru că simțeam că nu mai am niciun rost.
În zilele care au urmat am început să mă gândesc serios la mine: Cine sunt eu fără duminicile mele? Fără familia mea? Am început să merg la biserică mai des, să vorbesc cu alte femei care treceau prin același lucru. Am descoperit că nu sunt singură: multe mame ajung într-un punct în care copiii lor nu le mai vor aproape.
Odată, la biserică, preotul a spus: „Nu vă agățați de trecut. Lăsați-i pe cei dragi să-și trăiască viața.”
Dar cum să faci asta când toată viața ta ai fost mamă și doar atât?
Acum scriu aceste rânduri cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate chiar Camelia va citi vreodată și va vedea cât doare excluderea asta tăcută.
Mă întreb: Oare e vina mea că nu pot renunța la duminicile mele? Sau e vina timpului care ne schimbă pe toți fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți?
Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi un nou sens când tot ce știați despre familie pare să dispară?