După 25 de ani de căsnicie, am aflat cine mi-a luat locul. Și era ultima persoană la care m-aș fi așteptat…

— Nu pot să cred că după atâția ani, totul se termină așa, fără niciun zgomot, fără nicio explozie, doar cu liniște, ca un ceai uitat pe masă, mi-am spus în gând în timp ce strângeam ultimele haine ale lui Vlad din dulap. Era o dimineață de martie, cu soarele palid care abia îndrăznea să intre pe fereastră. Vlad plecase deja de două săptămâni, iar eu încă nu reușeam să mă obișnuiesc cu tăcerea din casă. Copiii erau mari, fiecare cu viața lui, iar eu rămăsesem singură cu amintirile și cu o liniște apăsătoare.

— Nu e vina ta, Irina, mi-a spus Vlad în seara când a plecat. Pur și simplu nu mai simt nimic. Suntem ca doi colegi de apartament. Poate e mai bine așa.

Am dat din cap, deși simțeam un gol imens în stomac. Nu am plâns atunci. Nici măcar nu am ridicat vocea. Am simțit doar că totul se termină prea simplu pentru cât de mult am investit în noi. 25 de ani. O viață întreagă.

Zilele au trecut greu. Am încercat să-mi ocup timpul cu orice: am început să gătesc rețete noi, să citesc cărți pe care le tot amânam, să ies la plimbare prin parc. Prietenele mă sunau din când în când, dar evitam să vorbesc despre despărțire. Nu voiam să par slabă sau patetică.

Până într-o zi de sâmbătă, când m-am dus la benzinărie să alimentez mașina. Era aglomerat, iar eu eram pierdută în gânduri, încercând să-mi amintesc dacă am stins aragazul acasă. Și atunci i-am văzut. Vlad și… Simona. Stăteau la coadă la casă, râdeau și se țineau de mână ca doi adolescenți. Simona! Prietena mea cea mai bună din liceu, femeia care venea la noi la masă de Crăciun, care îmi știa toate secretele și toate durerile.

Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape am scăpat portofelul pe jos. M-am ascuns după un raft cu sucuri și i-am privit pe furiș. Simona îi șoptea ceva la ureche și Vlad râdea cu poftă – râsul acela pe care nu-l mai auzisem de ani buni acasă.

Am ieșit din benzinărie fără să cumpăr nimic. În mașină am izbucnit în plâns. Nu pentru că Vlad era cu altcineva – mă așteptam la asta, într-un fel. Dar nu eram pregătită să fie ea. Simona, cea care îmi spunea mereu că Vlad e un om bun, că sunt norocoasă că l-am găsit. Cea care mă consola când aveam certuri mărunte cu el.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am tot întrebat: de când? Cum? Oare toți anii ăștia au fost o minciună? Am început să rememorez fiecare întâlnire cu Simona din ultimii ani: priviri ciudate între ei? Glume pe care nu le înțelegeam? Poate că da… sau poate doar îmi imaginam acum.

A doua zi i-am scris Simonei un mesaj: „Putem vorbi?” Mi-a răspuns după câteva ore: „Sigur, Irina. Oricând ai nevoie.”

Ne-am întâlnit la cafeneaua noastră preferată din centru. Simona părea stânjenită, dar încerca să pară calmă.

— Irina… vreau să știi că nu a fost nimic premeditat. Totul a început după ce voi v-ați despărțit…

— Dar tu știai că ne despărțim! Ai fost acolo în fiecare etapă! Cum ai putut?

Simona a oftat și a lăsat privirea în jos.

— Nu știu ce să spun… N-am vrut să te rănesc. Dar nici nu pot renunța la ce simt acum.

Am simțit cum furia și tristețea se amestecau în mine ca un vârtej. Am plecat fără să mai spun nimic.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am uitat la poze vechi – eu, Vlad și copiii la mare; eu și Simona la petreceri; toți împreună de Crăciun. M-am întrebat dacă totul a fost o iluzie sau dacă pur și simplu viața e mult mai complicată decât ne place să credem.

În următoarele luni am evitat orice contact cu Vlad și Simona. Copiii au aflat și ei – fiica mea cea mare mi-a spus:

— Mamă, nu e vina ta! Oamenii se schimbă… Dar știu cât te doare.

Am început să merg la terapie. Am descoperit că nu e rușinos să ceri ajutor atunci când simți că te prăbușești. Am început să ies mai des cu prietenele mele vechi – cele care au rămas lângă mine indiferent de situație.

Dar rana trădării rămâne acolo, ca o cicatrice pe suflet. Nu știu dacă voi putea vreodată să iert cu adevărat – nici pe Vlad, nici pe Simona.

Uneori mă întreb: oare chiar există prietenie adevărată sau totul e doar conveniență până când intervin sentimentele? Oare ar fi trebuit să lupt mai mult pentru căsnicia mea sau pur și simplu așa a fost scris?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsurile… Dar știu sigur că viața merge înainte, chiar dacă uneori doare insuportabil.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați putea ierta o astfel de trădare?