După 30 de ani împreună, soțul meu m-a părăsit. Acum, după trei ani, vrea să se întoarcă. Ce aș faceți în locul meu?

— Eliza, nu mai pot. Nu mai simt nimic. Mă mut la frate-meu, spuse Doru într-o seară de noiembrie, cu vocea aceea rece pe care nu i-o cunoșteam.

Am rămas cu cana de ceai în mână, uitându-mă la el ca la un străin. După treizeci de ani împreună, după ce am crescut doi copii, după ce am trecut prin boala mamei lui și moartea tatălui meu, Doru a decis că nu mai poate. Pur și simplu. Fără să ridice tonul, fără să plângă. Doar așa, ca și cum ar fi anunțat că merge să ducă gunoiul.

— Ce vrei să spui? am bâiguit, simțind cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Nu mai merge, Eliza. M-am săturat să ne prefacem. Copiii sunt mari, fiecare cu viața lui. Eu… eu vreau altceva.

Apoi a plecat. Fără să se uite înapoi. Fără să-și ia măcar toate hainele. Am rămas singură în apartamentul nostru din Drumul Taberei, cu pereții încărcați de poze și amintiri care acum mă dureau fizic.

Primele luni au fost un coșmar. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Prietenele încercau să mă scoată din casă, dar eu refuzam. Mă simțeam umilită, abandonată, de parcă toată viața mea fusese o minciună. Copiii, Radu și Ioana, erau departe — el la Cluj, ea la Londra — și încercau să mă încurajeze la telefon:

— Mamă, o să fie bine. Poate e mai bine așa decât să vă chinuiți amândoi.

Dar nu era bine. Nu pentru mine.

După un an, am început să ies din casă. Am mers la clubul pensionarilor din cartier, unde am cunoscut-o pe tanti Viorica, care m-a tras de mână la dansuri populare. Am început să croșetez din nou, să citesc romane polițiste și să merg la biserică duminica. Încet-încet, am simțit că respir din nou.

Apoi, într-o zi de aprilie, când tocmai mă întorceam de la piață cu sacoșa plină de verdețuri, l-am văzut pe Doru stând în fața blocului. Slăbise mult și avea o barbă nerasă care îl făcea să pară bătrân și obosit.

— Putem vorbi? a întrebat el timid.

Am vrut să-l ignor, dar ceva în ochii lui m-a făcut să mă opresc.

— Ce vrei?

— Să-mi cer iertare. Să încercăm din nou… dacă poți.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Trei ani trecuseră de când plecase. Trei ani în care nu mi-a dat niciun semn, decât câteva mesaje scurte de Crăciun și Paște. Auzisem că stătuse la fratele lui o vreme, apoi se mutase cu o femeie mai tânără. Acum venea înapoi ca un câine bătut.

— De ce acum? am întrebat cu voce tremurată.

— Pentru că am greșit. Pentru că mi-e dor de tine… și pentru că acolo unde am fost nu era acasă.

Am izbucnit în plâns pe trotuar, rușinată că vecina de la trei ne privea pe furiș după perdea. Doru a încercat să mă ia de mână, dar l-am respins.

— Nu știu dacă pot să te iert…

În zilele următoare m-a sunat aproape zilnic. Îmi aducea flori, îmi lăsa bilețele sub ușă: „Îmi pare rău”, „Mi-e dor de tine”, „Hai să bem o cafea”. Ioana mi-a spus la telefon:

— Mamă, nu-l primi înapoi doar pentru că te simți singură! Meriți mai mult!

Radu a fost mai pragmatic:

— Dacă îl iubești încă și crezi că s-a schimbat… dar ai grijă la tine!

Am început să mă gândesc la toate momentele bune dintre noi: vacanțele la mare cu copiii mici, serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Hrușcă, felul în care mă ținea de mână când mi-era frică la dentist. Dar apoi îmi aminteam și de tăcerile apăsătoare din ultimii ani, de certurile pentru nimicuri, de privirea lui absentă când îi povesteam ceva important pentru mine.

Într-o seară l-am invitat la mine la masă. A venit cu un tort de mere făcut chiar de el — nu-i ieșise grozav, dar gestul m-a emoționat.

— Eliza… știu că nu merit iertarea ta. Știu că te-am rănit cumplit. Dar vreau să încercăm din nou… Poate altfel, poate mai bine.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În ochii lui vedeam teamă și speranță în același timp.

— Doru… nu știu dacă pot uita tot ce s-a întâmplat. Dar nici nu vreau să trăiesc cu ura asta în suflet până la sfârșitul vieții mele.

Am decis să-i dau o șansă — nu pentru el, ci pentru mine. Să văd dacă pot ierta cu adevărat sau dacă rana e prea adâncă.

Acum suntem ca doi străini care încearcă să se cunoască din nou. Mergem împreună la piață, povestim despre copii și ne uităm la seriale vechi pe TVR2. Uneori râdem ca înainte; alteori tăcem lungi minute fără să știm ce să spunem.

Nu știu dacă vom reuși sau dacă e doar o iluzie târzie a unei iubiri apuse. Dar știu că am ales să încerc — pentru liniștea mea sufletească.

Oare voi ați putea ierta după atâta trădare? Sau e prea târziu pentru a doua șansă? Aștept gândurile voastre…